O mitologie a Bucureştilor

Simona Sora, cunoscutul critic literar şi cronicar al Dilemei vechi şi editor coordonator al revistei Dilemateca, autoare a eseului Regăsirea intimităţii (Cartea Românească, 2008), a publicat, iată, în 2012, şi un roman, Hotel Uni­versal, ce reprezintă una dintre cele mai bune cărţi de proză ale anului recent încheiat – alături, spun eu, de Toate bufniţele de Filip Florian – şi, probabil, revelaţia literară a lui 2012.

Hotel Universal e o carte densă şi complicată – cu fire epice inextricabile, ţesute în principal pe două planuri, un plan arhaic, al sfîrşitului de secol XIX, şi unul postdecembrist, al Bucureştiului anilor ’90 – ce realizează, în fond, o extraordinară mitologie, în siajul lui Mircea Eliade şi al lui Mateiu Caragiale – a unor locuri bucureştene: dacă la Mircea Eliade e vorba de strada Mântuleasa, la Simona Sora centrul magic al poveştilor ascultate ritualic, în fiecare an, de protagonistă (Maia) din gura bunicii ei (Maria mare) este Hotelul Universal, fostul Han Teodoraki, clădit de negustorii Tudorache, Leon Manoach şi George San Marin (membri ai confreriei masone) şi devenit, după ’90, după revoluţie şi mineriade, cămin studenţesc. Hotelul Universal, construit în centrul Bucureşcilor, deasupra pivniţelor labirintice unde se întîlneau pe vremuri fraţii masoni, devine un fel de axis mundi (ca la Mircea Eliade), un spaţiu deopotrivă decadent şi iniţiatic (precum Arnotenii lui Mateiu Caragiale), atemporal, un spaţiu al prezentului, dar şi al destinaţiei finale – aşa cum îl defineşte profesorul Pavel Dreptu (un fel de maestru de geniu, dar şi diabolic al locului): „[el] credea că în Hotel Universal nu se moare [...]. Spunea adesea că Universalul e lumea de apoi şi că, odată ajuns aici, nu mai ai unde te duce“. În altă parte se vorbeşte despre „atmosfera supererotizată, hiperpromiscuă şi clocotitoare din Universal“, iar Maia descrie căminul drept „un puţ atomic, o groapă nucleară în care se vor prăbuşi Bucureştii la primul cutremur mai mare“. Tot Pavel Dreptu, profesorul de limbi clasice mutat în Universal şi care îi fascinează pe studenţi, proclamă, într-o altă seară de „chiolhanuri“ de cămin cu iz iniţiatic, că „Universalul ar fi noul Leviatan, fără stăpîn pe pămînt [s.a.], iar el vîna monstrul din ghenă în ghenă şi era sigur că n-o să-l plesnească cu coada peste gură“.

Însă „monstrul“ „l-a plesnit sau s-a plesnit singur“, fiindcă profesorul e găsit mort într-o dimineaţă, în curtea interioară a căminului, iar romanul ia – în partea lui de naraţiune postdecembristă – o turnură (ironic) detectivistică, de cercetare a morţii sale misterioase. „Poate lucrul cel mai important din cîte spunea – şi spunea suficient de multe pentru ca fiecare să înţeleagă alt­ceva – era că exerciţiile spirituale nu sînt niciodată strict personale, ci ele se încadrează într-un flux universal [s.a.], o mişcare de recunoaştere împreună a ceea ce sîntem de fapt“ – afirmă una dintre studente (Diana), la ancheta efectuată după moartea profesorului. Hotelul Universal, prin însăşi titulatura lui, pare a fi, aşadar, un spaţiu al exerciţiilor spirituale de iniţiere colectivă, traversate de un „flux universal“. Ca şi la Mateiu Caragiale, fascinaţia (ambivalentă: atracţie şi oroare) exercitată de un personaj ca Pavel Dreptu e dublată de senzaţia permanentă de promiscuitate. Aerul acesta iniţiatic – învăluit, desigur, în aburii decadenţei – pluteşte în permanenţă deasupra textului, dar şi în textul însuşi, fiindcă paginile sînt traversate adesea de cuvinte subliniate (scrise în italic), aşa cum se poate vedea, de altfel, în citatele de mai sus. Cea de-a doua acţiune – ritualică – de iniţiere din roman e „oficiată“ de bunica Maiei, care îi spune, an de an, nepoatei povestea Radei (străbunica ei) şi a lui Vasile Capşa, la vremea preparării celor douăsprezece borcane de dulceaţă de trandafiri.
Romanul fiind o construcţie barocă şi intertextuală pînă la ultima fibră – dar, ca orice baroc ce se respectă, are şi o latură mistic-iniţiatică –, el îşi conţine, evident, imaginea în efigie, clasica mise en abîme: e vorba de imaginea Maiei care transcrie, în camera 308 din căminul studenţesc Universal, pe de o parte, scrisorile de sfîrşit de secol XIX ale „Bucătarului“ Vasile Capşa către bulgăroaica Rada, clarvăzătoare şi ghicitoare în cărţile de tarot, pe care el o instalează în Hotelul Universal (cea care-l vindecase, la Topoli, după întoarcerea dezas­truoasă, împreună cu slujitorul său Costache, din „taxidul“ la Sevastopol, oraş aflat în plin Război al Crimeii), iar pe de alta, epopeea de familie povestită de bunica ei Maria, în fiecare an, în iunie, în timpul fabricării dulceţii de trandafiri (un savoir faire cu accente iniţiatice, moştenit, desigur, de la Rada, străbunica ei bulgăroaică).

Pe lîngă aceste poveşti, Maia mai transcrie un set de texte, e vorba despre poemele bunicului ei pe linie maternă, Ion Bratu, singurul personaj masculin din această saga feminină (cel care voise să emigreze cu familia în pampasul argentinian şi fusese refuzat la îmbarcare, în ultima clipă), care apare spre finalul cărţii, pentru a dispărea rapid, căci e răpus de un infarct pe cînd nepoata Maia avea numai doi ani. Maia, însă, nu numai că transcrie, dar şi ajustează, adaptează („inovează”, ne spune, în repetate rînduri, un narator omniscient) unele secvenţe ale poveştii spuse de Maria mare, poveste ce suferă, de altfel, ea însăşi modificări, de la un an la altul, în gura Mariei. Ce vrea, de fapt, Maia să obţină cu transcrierea şi ajustarea acestei poveşti? Avem de-a face aici cu un nod interesant al cărţii – cu o cotitură foarte postmodernă a ei, cred eu, cu o mişcare de diseminare, o mişcare de semn opus faţă de aceea, totalizantă, a mitologizării, pe care o întreprind Maria mare sau, în alt plan, Pavel Dreptu.
Aşa cum Vasile Capşa, cofetarul hermafrodit şi „bucătarul de geniu“ – cel care are adesea momente de absenţă, marcate de priviri goale –, umblă în „taxiduri“ (călătorii comerciale) prin lume (însoţit de Costache) ca într-un fel de căutare de sine, tot astfel Maia pare a fi ea însăşi într-o căutare de sens şi o căutare identitară, subminate însă de perpetua senzaţie de vid, de „aruncare – somnambulică – în gol“ (o sintagmă recurentă în text). Transcrierea de texte şi inovarea în interiorul lor reprezintă, probabil, un soi de umplere a vidului, a plictisului existenţial (unul acut, iar nu un plictis estetizant, textual ca la Ştefan Agopian).

În interviul acordat Doinei Ioanid în Observator cultural nr. 657, Simona Sora recunoaşte importanţa capitală, pentru roman, a acestor noduri de „gol, de nimic, de aşa-zis plictis“ dintre poveştile consemnate: „Paginile de care spui ar trebui să fie, după mine, centrul acestei cărţi, mai mult chiar decît povestea principală sau poveştile-satelit. Momentele astea de gol, de nimic, de aşa-zis plictis sînt cele care pun lucrurile în mişcare pe dinăuntrul cărţii. Golul ordonează lucrurile“. Vidul, plictisul şi pulsiunea morţii diseminează, aşadar, postmodern coerenţa, mitologia totalizantă a acestui centru al lumii şi al prezentului (v. teoria lui Pavel Dreptu) care e Hotelul Universal. Pe de altă parte, Simona Sora mai invocă un motiv important ce stă la baza (trans)scrierii efectuate de Maia (există în carte inclusiv referinţa la scrierea unui roman numit Hotel Universal de către Maia) – şi anume faptul că Maia e, totuşi, un personaj supus tradiţiei şi copleşit de figura dominatoare, autoritară a Mariei mari. Maia îşi caută un loc şi o identitate în această poveste şi, în acelaşi timp, încearcă să şi evadeze din ea: „Am vrut să fac din Maia un personaj cumva conformist, cineva care respectă şi tradiţiile, şi Tradiţia, şi care e cumva copleşită de figura Mariei mari. Dar cele două femei se numesc, de fapt, la fel: Maria, doar că Maia nu-şi poate pronunţa bine numele, şi sînt în egală măsură conformiste şi teroriste“. De fapt, aşa cum s-a remarcat deja, în poveştile bunicii e vizibil un matriarhat puternic, cu veleităţi de clarviziune, de iniţiere, de misticism mai mult sau mai puţin păgîn (mai păgîn la Rada, mai creştin la Maria).
Romanul e guvernat permanent de acest dualism, de instituire/subminare a sensului, de impunere a unei naraţiuni mitologice şi iniţiatice, pe de o parte, şi de subminare a ei, pe de alta, de către chiar cea care o consemnează, Maia, studenta somnambulă cu pulsiuni autodistructive. La finalul cărţii, într-una dintre cele trei secvenţe de „Epilog” („A doua noapte“), apar notaţiile simptomatice (aproape de specialitate) ale unei psihanaliste care o tratează pe Maia, întoarsă între timp din Elveţia, după absolvirea facultăţii şi moartea bunicii (printr-o terapie psihanalitică ciudată, scriptică, fiindcă Maia e afazică în româneşte): „Mai cred şi acum că, în definitiv, principalul ţel al oricărei psihoterapii e punerea în contact cu sine însuşi şi, prin asta, recîştigarea dorinţei de viaţă pierdute într-un fel sau altul sau măcar descurajarea, temporară, a pulsiunii de moarte. Faptul că Maya a reuşit să scrie negru pe alb În mintea mea l-am omorît, în mijlocul unui ghem narativ care s-ar fi diversificat imprevizibil dacă am fi continuat terapia, mă face să consider chiar şi întîlnirile noastre preliminare o reuşită“.

Evident, este vorba despre moartea misterioasă a lui Pavel Dreptu, profesorul care oficia ca un iniţiat la „chiolhanurile“ studenţeşti din Universal, fascinîndu-şi şi oripilîndu-şi, în acelaşi timp, auditoriul. În acest plan narativ – al anilor ’90, cînd vechiul hotel e cedat Ligii Studenţilor şi ajunge un loc de afaceri promiscue, în care locuiesc deopotrivă studenţi, peşti, procurori ş.a.m.d. – apare o a doua galerie de personaje pitoreşti, pe lîngă bizarul trinom (ménage à trois?) Rada – Vasile (Capşa) – Costache din povestea Mariei mari: pe lîngă Maia, pupila preferată a profesorului, apar cuplul format din Vasile şi rusoaica Aliona, clarvăzătoare şi cititoare în cărţi de tarot (mare amatoare de ciocolată), Diana cea cu un talent ieşit din comun la limbile străine (un fel de aghiotant al ignorantei Aliona, care-i descifrează textele dintr-o veche carte de ghicit), cuplul Mohicanu (ajuns infirm după tentativa de sinucidere dintr-o noapte de chef în căminul studenţesc şi care va emigra ulterior în America, unde va şi muri) – „gigantica Ludmila“, Cristi de la doi etc. etc. Spre final, cum ziceam, sînt reunite mai multe voci de studenţi (unele recognos­icibile) ce depun mărturie în cazul profesorului Pavel Dreptu, a cărui moarte rămîne misterioasă (cunoscut drept un anticomunist, se suspectează şi amestecul Securităţii în moartea lui). Or, fraza în italic din declaraţia psihanalistei arată, încă o dată, gestul de revoltă simbolică, de distanţare, de ruptură al Maiei în raport cu naraţiunile iniţiatice pe care i le impun Maria mare, dar şi Pavel Dreptu – care continuă, în fond, s-o ţină prizonieră, dar să o şi definească într-o bună măsură.
Celălalt plan narativ, plasat la sfîrşit de secol XIX (şi documentat istoric), prilejuieşte paginile cele mai frumoase ale cărţii, descripţii de o rară savoare, într-un stil arhaic impecabil (v. paginile despre „taxidul“ de la Sevastopol şi Războiul Crimeii, dar mai ales descrierea cîmpului de trandafiri sîngerii pe care-l vede prin fereastră Vasile Capşa, convalescent în casa Radei, la Topoli, p. 121). Simona Sora îi face şi efeminatului Vasile Capşa un portret de excepţie, rafinamentele gastronomice sînt şi ele prezente, alături de rafinamentele senzoriale de tot felul.
Roman eseistic (cum bine a remarcat Tania Radu), Hotel Universal e alcătuit din douăzeci şi patru de capitole succinte şi un „Epilog“, după modelul Exerciţiilor spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola, aşa cum mărturiseşte autoarea. E un soi de roman concentrat, cu capitole eliptice (elipsa creează totuşi, în plan narativ, o anumită frustrare cititorului) şi cu o densitate simbolică ieşită din comun (v. şi eczema atopică de pe spatele femeilor din familia Maiei sau personajul fantasmatic, bătrînul cu părul şi barba albe ce-i apare Maiei în copilărie, dar şi psihanalistei ei, la şedinţa de terapie), o carte barocă, ameţitoare, ce are nevoie, cu siguranţă, de mai multe recitiri pentru a-şi desfăşura întreaga splendoare.

Apărut în Observator cultural nr. 661/ 15.02.2013