Interviu cu scriitorul şi etnopsihiatrul Tobie Nathan

 

  

„Dacă adaugi ideologiei pe Dumnezeu, oamenii vor adera mult mai uşor la ea“

Interviu cu scriitorul şi etnopsihiatrul Tobie Nathan

Pe 28 şi 29 octombrie, Tobie Nathan, laureatul de anul trecut al Premiului Liste Goncourt – Le choix roumain, cu romanul Ce pays qui te ressemble/Ţara aceasta care-ţi seamănă (IBU Publishing, 2016, traducere de Adina Diniţoiu şi Jianca Ştefan), a fost prezent la Bucureşti pentru a lua parte la ediţia de anul acesta a evenimentului, ocazie cu care Institutul Francez din Bucureşti a organizat o întîlnire a scriitorului cu publicul francofon (la Librăria Kyralina), dar şi o lansare a cărţii în traducere românească şi o discuţie pe tema etnopsihiatriei, în care Tobie Nathan e specialist (la IFB). Am participat la cele două întîlniri, în calitate de traducătoare a lui Tobie Nathan (şi de „marraine“ a ediţiei 2016 a Premiului Goncourt românesc), şi am stat de vorbă cu autorul – pentru Observator cultural – despre roman, despre biografia lui neobişnuită (născut în 1948 în Egipt, a fost expulzat împreună cu familia în 1956, odată cu toţii evreii), despre fascinaţia pentru Egipt şi islamul radical de astăzi, văzut ca un „fenomen mondial“.

Aţi predat psihologie la universitate, sînteţi şi clinician, aveţi pacienţi în tratament. Cum aţi ajuns la literatură, plecînd de la etnopsihiatrie şi psihologie?

Am predat psihologie la universitate – la Universitatea Paris VIII, o universitate critică, fondată în 1969, după mişcările lui mai ’68 (dar înainte, şi în alte universităţi) – vreme de patruzeci de ani; acum m-am pensionat, însă continui să am o activitate clinică, să primesc pacienţi, dar numai pacienţi străini. Etnopsihiatria presupune, de vreo treizeci-treizeci şi cinci de ani de cînd se practică,  consultaţii în care încercăm să ţinem seama de cultura de origine, de limba de expresie şi de obiceiurile pacienţilor, de tradiţiile şi religia lor. După toată această activitate clinică şi de învăţămînt – am scris, de asemenea, cărţi în domeniul meu de specialitate –, am simţit nevoia să trec la literatură, pentru a putea recupera în alt fel experienţele umane (pacienţi, indivizi concreţi, istorii de familie complicate) cu care vin în contact. Primul meu roman, publicat în 1993, era un roman poliţist, care punea în scenă familii precum cele pe care le tratez, familii de imigranţi africani, de pildă, din Saint-Denis sau din alte banlieue pariziene. Scriu, aşadar, romane pentru a restitui complexitatea funcţionării familiale şi psihologice. 

Protagonistul cărţii, Zohar, este martorul istoriei tumultuoase a Egiptului între anii 1920-1950. Romanul dvs. este unul biografic, e un roman documentat, e o mărturie culturală şi politică a Egiptului acelei perioade, cînd evreii sînt expulzaţi în totalitate din Egipt? Care sînt resorturile care v-au condus la scrierea cărţii?

Mai întîi, cartea implică documentaţie istorică: ce s-a întîmplat în Egipt în perioada 1920-1950. În două generaţii, Egiptul s-a schimbat complet, a devenit o cu totul altă ţară. Egiptul pe care l-au cunoscut părinţii mei e acela al anilor ’20, descris în roman, poliglot, multicultural, multicomunitar – se vorbeau în jur de 20 de limbi, franceză, italiană, greacă, engleză etc. Şi, evident, araba, care era limba noastră maternă. Un Egipt compozit care, în decurs de numai două generaţii, urma să devină exclusiv musulman, iar toţi străinii urmau să fie expulzaţi. Acesta este backgroundul istoric al cărţii: m-am întrebat ce anume s-a putut întîmpla astfel încît Egiptul să se metamorfozeze radical în două generaţii. Peste această muncă de documentare se suprapun amintirile şi experienţa mea personală. Îmi aduc aminte, de pildă, de regele Farouk, pe care nu l-am cunoscut personal, dar l-am văzut trecînd pe străzi (se plimba mult pe străzile din Cairo); şi am stat pe o stradă care se numea strada Farouk. Personajele cărţii sînt, toate, ficţionale, însă în construcţia lor, am asimilat lucruri care sînt foarte apropiate de realităţile mele familiale. De pildă, Zohar avea o soră de lapte – şi eu am avut o soră de lapte (siriană); cînd e vorba de un băiat şi de o fată, o cutumă locală spune că e interzisă orice relaţie erotică şi sexuală între ei – situaţia se regăseşte în romanul meu. În scrierea romanului intră, aşadar, şi elementele familiale, amintirile. Dar şi cutumele, obiceiurile comunităţii evreieşti în copilăria mea: comunitatea evreiască din Egipt era o comunitate foarte restrînsă, 60.000 de persoane, însă o comunitate milenară, cum spun în carte: evreii sînt în Egipt de pe vremea faraonilor, din Antichitate! Dar în momentul în care Egiptul devine un stat, de prin 1925 – lucru pe care îl descriu în roman –, evreii nu au dreptul de a deveni egipteni, ei sînt „apatrizi“. Evreii îşi cumpărau naţionalitatea: italiană, de pildă, pentru că paşaportul italian era cel mai ieftin ş.a.m.d. 

Aveţi în care o anecdotă în care se povesteşte cum s-au ales evreii de pe străduţă cu paşapoarte italiene.

E adevărată: italienii aveau nevoie, la consulat, de oameni care să-i aclameze pe fascişti, şi mergeau, pentru asta, să recruteze, de pe stradă, oameni săraci, cum a fost cazul evreilor, cărora le-au fabricat pe loc paşapoarte italiene false. În orice caz, în epocă, evreii cumpărau paşapoarte: părinţii mei şi-au cumpărat paşaport italian, alţii îşi cumpărau paşaport francez sau englez; paşaportul englez era cel mai scump.  Toate aceste lucruri – în parte aflate în urma documentării, în parte provenite din amintiri personale – vorbesc despre cutumele comunităţii milenare a evreilor egipteni: cutume specifice, dar şi unele comune cu ale celorlalţi. 

În calitate de traducătoare, am fost surprinsă de mulţimea de cuvinte arabe din text.

Într-adevăr, evreii egipteni vorbeau araba; eu încă o vorbesc şi astăzi. Părinţii mei, care scăpaseră de sărăcie, erau puţin mai snobi şi vorbeau în franceză acasă. Adevărata limbă care se vorbea în comunitatea evreiască era araba, deşi evreii erau poligloţi, vorbeau şi franceză, engleză, italiană etc. Aş putea spune că eu am două limbi materne: limba arabă, vorbită în comunitate, şi limba franceză, vorbită acasă. Tonalitatea cărţii e, aşadar, personală, subiectivă, însă faptele istorice sînt în totalitate adevărate. 

Astăzi mai sînt evrei în Egipt?

Absolut nici unul! Epurarea etnică a fost totală. 

În carte există un personaj, Nino, care se converteşte la islam şi reuşeşte să rămînă în Egipt, ba chiar devine membru al Fraţilor musulmani.

Da, au fost cazuri de evrei care s-au convertit la islamism şi s-au căsătorit cu musulmani/musulmance: uneori, copiii lor nici nu mai ştiu că au origini evreieşti! Exista, de pildă, o cîntăreaţă egipteană foarte celebră, un star, care se numea Leila Mourad; cînd avea concerte, se adunau în stradă un milion de persoane să o asculte! Ea era, de fapt, evreică, dar se căsătorise cu un musulman şi avea copii musulmani, şi era adorată de egipteni; i s-au dat la iveală originile, în timpul conflictului israelo-arab, şi i s-a retras dreptul de a mai cînta; evreii au trecut prin încercări grele atunci.

Zohar spunea spre finalul romanului: „Viitorul Egiptului sînt femeile“. Masreya, „l’egyptienne/egipteanca“, figură-simbol a Egiptului în carte, e o femeie emancipată, independentă. Cum comentaţi această afirmaţie a lui Zohar?

A existat o vreme în Egipt, în anii ’40-’50 – ca o supravieţuire, de fapt, a unei figuri antice (figura curtezanei)– imaginea unei femei independente, pe filiera cinematografului american. În anii aceia, Egiptul reprezenta un reper al cinematografului în ţările arabe: tot cinematograful arab provine din Egipt, Egiptul era echivalentul Hollywoodului în Orient; de aceea, toţi arabii vorbesc araba egipteană, fiindcă o învăţau din filmele fabricate şi apoi exportate de Egipt (la Cairo). De aceea, a apărut această figură feminină emancipată, liberă, o femeie instruită, artistă (actriţă, în acest caz), după modelul curtezanei antice. Au existat cîteva personaje incredibile, de acest fel, în Egipt, care aveau o mare influenţă; lumea se temea de ele. Vă spuneam de acele cîntăreţe foarte populare precum Oum Kalsoum sau Leila Mourad. Singura persoană de care se temea preşedintele Nasser era o cîntăreaţă de acest gen – pentru că ea avea mai multă influenţă asupra poporului decît el însuşi! Acest personaj recurent în Egipt a dispărut astăzi cu totul. Ideea mea, în roman, era următoarea: dacă aceste figuri feminine libere ar fi fost lăsate să ocupe locul care le revenea, Egiptul nu ar fi suferit astăzi aşa de mult. E ca un soi de profeţie a lui Zohar: dacă nu lăsaţi femeile să fie libere, veţi avea de a face cu dictatura. Este exact ceea ce s-a întîmplat. Îmi amintesc că, în copilărie, erau multe femei care se plimbau în maşini decapotabile, cu părul în vînt şi minijupă, care aveau ca model actriţele americane, Marylin Monroe etc. Astăzi nu mai vezi aşa ceva în Egipt – dar lucrurile acestea se vor întoarce într-o zi, nu imediat, dar sînt convins că se vor întoarce. 

Faceţi în carte o aluzie la România, în episodul comunistului expulzat în România şi retrimis de români la Alexandria.

E un fapt adevărat. În Egipt, fondatorii Partidului Comunist au fost trei evrei. Regele, furios, i-a expulzat în România, dar nici românii nu-i iubeau atunci pe comunişti: era în anii ’20. Nici Stalin nu-i agrea pe aceşti fondatori, pentru că spunea că poporul egiptean nu va adera niciodată la comunism dacă şefii partidului erau evrei (rîde); i-a înlăturat şi a pus egipteni în fruntea partidului, la sfîrşitul anilor ’30. Egiptenii, însă, au fost mefienţi la adresa comunismului, deşi ar fi putut exista un teren fertil acolo (multă sărăcie, început de industrie, de sindicate); rezistenţa asta s-a datorat religiei. Fraţii musulmani, în schimb, au prins; organizaţia datează din 1928 – de aici provine întregul islamism modern. E vorba de un compozit: Fraţii musulmani au preluat teoria socială a comunismului plus ideea de Dumnezeu. Henri Curiel, de care vorbesc în carte, un personaj real – tatăl lui,un bancher, era cel mai bogat om din Egipt, îl finanţa pe sultanul Turciei. Fiul său a fost, în schimb, unul dintre fondatorii Partidului Comunist. A ajuns în Franţa, unde a susţinut ideile comuniste, şi a fost asasinat la Paris, prin ’80-’81, probabil de Serviciile secrete franceze. Casa lor era un adevărat palat, pe care fiul l-a dăruit, după moartea tatălui său, Rusiei. Un palat enorm, care a devenit ambsada Uniunii Sovietice, iar acum este ambasada Rusiei la Cairo, o poveste incredibilă! (rîde) Dar Egiptul e o ţară incredibilă, de fapt!

O întrebare dificilă: ce credeţi despre islamizarea progresivă din ţările arabe, despre islamul radical, care a ajuns, astăzi, pînă în Europa?

În privinţa Egiptului, sînt mai degrabă optimist. Egiptul nu înseamnă doar islam. Sub acest islam, în Egipt există o tradiţie străveche. Egiptul e o ţară stranie: numai dacă am lua în considerare piramidele, acest monument prin excelenţă, gigantic, care e un monument egiptean. În carte povestesc un alt episod: momentul în care sfinxul a fost dezgropat din nisip, şi oamenii au văzut cu uimire că avea trup de leu, nu de om. Egiptul conţine „pe dedesubt“ alte civilizaţii; în Egipt s-a născut cu adevărat creştinismul – creştinismul teoretic, desigur (fiindcă Isus s-a născut în Iudeea, Palestina de azi). Egiptul a fost, rînd pe rînd, faraonic, creştin şi musulman; dacă lucrurile s-au schimbat de atîtea ori acolo, ele se pot schimba în continuare, de ce nu? În Egipt, e foarte puternică prezenţa trecutului, a acestei moşteniri culturale străvechi. La un moment dat, toate acestea se întorc, revin la suprafaţă. Dar vorbesc numai de Egipt, pe care îl cunosc foarte bine, nu şi de celelalte ţări arabe. Sînt anumite urme ale memoriei, care îmi revin adesea, deşi am plecat de acolo împreună cu familia cînd eram copil; familia mea trebuie să fi fost în Egipt dintotdeauna, de cinci-şase sute de ani, de cînd oamenii îşi amintesc. Egiptul e ca un fel de mister care mă tot „vizitează“. Romanul este unul dintre momentele mele de reflecţie pe marginea acestui mister. 

Şi despre Daesh, Statul islamic ce credeţi?

E un eveniment important, mondial, aş spune, în momentul de faţă, care seamănă foarte mult cu comunismul. E o ideologie politică plus religioasă, adică una mult mai puternică decît comunismul, fiindcă dacă adaugi ideologiei pe Dumnezeu, oamenii vor adera mult mai uşor la ea. E, probabil, vorba de un moment al istoriei, dar poate că va dura preţ de mai multe generaţii. Cred că e o mişcare revoluţionară mondială. Şi ne înşelăm dacă o reducem numai la o mişcare politică, lucrurile sînt mult mai complicate, în Franţa, de pildă, există tineri musulmani de a doua generaţie care se radicalizează; puterea politică va avea de gestionat o situaţie foarte dificilă , care nu e numai naţională, ea există şi în Anglia ori Germania. Cînd eram tînăr, eram maoist, ca toţi tinerii intelectuali, era la modă, făceam manifestaţii de stradă împotriva războiului din Vietnam, referinţele noastre erau exterioare Europei şi lumii în care trăiam; ce se întîmplă azi cu tinerii, cu forţa vitală a Europei, care se orientează către Siria, Irak, Afganistan, mi se pare că seamănă cu situaţia noastră de atunci; referinţele lor sînt tot aşa, în altă parte, aşa cum referinţele noastre erau în Vietnam, în China sau la Moscova. Va trebui ca această situaţie să fie bine gestionată, să li se facă acestor tineri o propunere la fel de interesantă ca propunerea islamistă. Cred că Franţa n-a ştiut încă să facă această propunere, dar o va face, cu siguranţă; sînt optimist şi în această privinţă.

 Apărut în Observator cultural nr. 848/10-16 noiembrie 2016

„Religiosul e, totuşi, problema secolului nostru“ (Kamel Daoud)

„Religiosul e, totuşi, problema secolului nostru“

Interviu cu scriitorul şi jurnalistul algerian Kamel Daoud

 

Kamel Daoud este un foarte cunoscut jurnalist politic algerian şi deţinătorul Prix Goncourt du premier roman, 2015, pentru romanul său de debut, Meursault, contre-enquête (Barzakh, 2013/ Actes Sud, 2014) – un roman-replică la Străinul de Albert Camus, un roman care a stîrnit deja un mare interes în spaţiul francofon. Am stat de vorbă cu Kamel Daoud săptămîna trecută, la Bucureşti, cu ocazia Tîrgului Bookfest, cînd a participat la cîteva întîlniri şi dezbateri, în aşteptarea publicării cărţii sale în limba română, care va apărea în toamnă, la Editura Ibu.

Sînteţi un foarte cunoscut jurnalist politic la Le Quotidien d’Oran – aţi fost, vreme de 8 ani redactor-şef ; aţi făcut cronică (politică şi nu numai) vreme de 17 ani aici; sînteţi editorialist şi la revista online Algérie-focus. Meursault, contre-enquête (Barzakh, 2013/ Actes Sud, 2014), primul dvs. roman – care a obţinut Prix Goncourt du premier roman, 2015 – vine în urma acestei experienţe social- politice a jurnalistului? E un roman politic, filozofic sau mai degrabă o reevaluare (critică) a tradiţiei literare postcamusiene (propune perspectiva Arabului, a celuilalt, a victimei lui Meursault)?

De regulă, nu scrii cu un plan în minte: vreau să fac un roman filozofic sau un roman politic. Unii procedează aşa, dar e cazul romanelor proaste. Un roman e ca atunci cînd ai un vis: nu decizi tu ce vei visa, tu decizi doar să dormi. Cînd scrii, evident că pui în pagină o problemă filozofică, socială etc., care te preocupă în viaţa concretă, dar acest lucru se produce în timpul scrisului, scriind, nu înainte. În ce mă priveşte, am ajuns la jurnalismul politic printr-un accident, dar vocaţia mea a fost dintotdeauna aceea de scriitor. Dar trăiesc într-o ţară în care nu poţi supravieţui din scris fără să fii jurnalist.

E şi cazul României.

Exact. În plus, jurnalismul este şi o pasiune pentru mine. Şi sînt cronicar, lucru care-mi permite să am tangenţe şi cu literatura, ca jurnalist. Fac un fel de cronică liberă, nu numai politică, ea poate fi şi literară ori filozofică, personală chiar etc. Asta îmi permite, cum spuneam, să am mereu tangenţe cu literatura. Iar în privinţa acestui roman e ca într-o poveste de dragoste: nu poţi spune că ai dat peste persoana potrivită doar pentru că ai luat-o pe cutare drum, ci mai degrabă pentru că lucrul acesta face parte din viaţa ta, ţine de hazard, de destin, spuneţi-i cum doriţi. Cît despre Camus, aveam impresia că el era perceput mereu la modul limitat, fie ca francez, fie ca algerian, dar nu ca un gînditor (scriitor) care a ches - tionat, practic, secolul al XX-lea. Lumea se interesa de opera lui Camus din perspectiva persoanei lui Camus. Am mai avut, în acelaşi timp, o idee: îmi place, cînd scriu, să mă amuz, mă interesează o anumită latură ludică – pe lîngă cea stilistică – a scrisului. Sînt foarte atent la stil atunci cînd scriu, îmi place foarte mult E.M. Cioran, de pildă, pentru că e un scriitor care m-a iniţiat în tot ceea ce ţine de stilul literar. Cînd am scris această carte, m-am şi amuzat: mi-am spus de ce să nu inversez perspectiva din acest mare roman al secolului al XX-lea, să povestesc din punctul de vedere al victimei. Mi s-a părut interesant.

Seamănă foarte mult cu o perspectivă postcolonială, o perspectivă a arabului, a victimei. Sună foarte „gauchiste“, nu e ceva programatic, nu?
Asta se întîmplă în prima jumătate a romanului. Am împrumutat această perspectivă postcolonială pentru a o putea deconstrui mai bine în partea a doua a cărţii, pentru a spune că ea e depăşită, că a funcţionat într-o anume perioadă, dar că acum nu mai funcţionează. Pentru că personajul meu sfîrşeşte prin a semăna foarte mult cu Meursault, personajul lui Camus, şi nu cu victima – care aici e chiar fratele său, dar pe care îl cunoaşte destul de puţin; îl cunoaşte mai bine pe cel care ucide decît pe cel ucis. Eu sînt, în genere, un liberal, nu sînt de stînga, iar perspectiva postcolonială nu mă interesează deloc. Nu vreau să gîndesc în logica războiului, a raportului la Occident, la omul alb etc; omul alb există, şi eu exist. 

Spiritualitate şi religie

Aţi declarat că aţi reuşit să faceţi cronici mai „libere“ în interiorul unui ziar „conservator“, la care aţi fost redactor-şef pînă în 2003. Cum aţi reuşit?

Libertatea nu se dă, ea se construieşte în ani de zile. La început, am scris, la ziar, cronici în care eram preocupat de calitatea stilului, pentru că cititorilor – fie ei români, brazilieni etc. – le plac textele bine scrise.

Mai ales francezilor, cred – care acordă o mare importanţă limbajului, stilului.

Aşadar, am încercat să-mi găsesc stilul, să apelez la imaginile frumoase, vreme în care îmi construiam, încetul cu încetul, spaţiul de libertate. Avansam pas cu pas: există tabuuri în societatea algeriană, tabuuri politice, religioase, uneori atacam aceste tabuuri, alteori luam un recul, şi pe parcurs mi-am construit o notorietate, o celebritate şi o credibilitate în Algeria. Care îmi permit, în momentul de faţă, să scriu şi să fiu liber.

M-a surprins să citesc o frază ca aceasta pusă în gura protagonistului dvs., Haroun, fratele victimei arabe din Străinul lui Camus, care îi spune imamului care-l vizitează în închisoare că „detestă religiile şi supunerea“ (mi-a adus aminte de romanul lui Houellebecq). Nu e curajos, dificil să construieşti în Algeria un personaj arab care frizează ateismul, care ches - tionează religia, care propune o ambiguitate morală, întocmai ca „străinul” lui Camus?

Ba da. Am fost atacat, am fost ameninţat.

Aţi avut o ameninţare cu fatwa, în Algeria, în urma unei emisiuni de televiziune în Franţa.
Da, dar şi altele, iar ce am spus acolo am spus-o şi înainte, în articolele şi luările mele de poziţie. E periculos, sigur, dar trăim într-o lume plină de riscuri, ştiţi asta la fel de bine ca mine, în calitate de jurnalist, ştiţi cum funcţionează lumea. Sînt mulţi oameni condamnaţi la moarte astăzi, într-un mod sau altul, nu e doar cazul meu, nu-i atît de important, în fond, întreaga civilizaţie umană e condamnată la moarte acum. E periculos, dar trebuie s-o facem.

Sînteţi ameninţat în Algeria acum?

Sîntem cu toţii ameninţaţi. Sînt prudent în viaţa de zi cu zi, sînt vigilent în deplasările mele, am o gardă de corp. E periculos s-o spui, dar eu cred că trebuie să chestionăm, să reflectăm asupra religiosului, e totuşi problema secolului nostru.

Următoarea întrebare priveşte, într-adevăr, problema religiei. Protagonistul cărţii spune că detestă religia.

Nu, el nu vrea, de fapt, decît să-i fie respectată libertatea. Există o diferenţă fundamentală între spiritualitate şi religie, Haroun revendică dreptul la spiritualitate, pentru că religia poate distruge spiritualitatea. El spune: sînt liber să cred sau să nu cred, să-l caut pe Dumnezeu sau să nu-l caut. Nu vrea să fie constrîns de religie, e problema lui dacă crede sau nu crede. De ce trebuie să mă justific, să mă explic în faţa celorlalţi? Nu ei vor muri în locul meu. Religia este, în fond, cea care a permis să se ucidă cel mai mult în numele lui Dumnezeu, ceea ce mi se pare abominabil. Omul este liber, eu vreau, prin tot ceea ce fac, să apăr libertatea.

Care e climatul politic şi religios în Algeria, în această privinţă?

E foarte greu să aperi libertatea în Algeria, şi trebuie să spun că sînt mult mai mulţi oameni care au mai mult curaj decît mine şi care se bat pentru libertatea de a crede sau de a nu crede, oameni care sînt ucişi, care mor pentru asta. Dreptul de a reflecta asupra propriei religii devine un risc chiar şi în Occident acum, aşa cum este în ţările arabe.

Le Quotidien d’Oran este un jurnal citit în Algeria, e în totalitate francofon?

Da, este francofon şi este un cotidian foarte citit, la un moment dat, am ajuns la un tiraj de 200.000 de exemplare. Presa algeriană se poartă bine, există cinci ziare importante – arabe şi franceze –, între care se situează şi Le Quotidien d’Oran, care împreună ajung la 3 milioane de exemplare, ceea ce e enorm.

Presa online în Algeria

Sînteţi editorialist şi la mai multe publicaţii online. Presa pe hîrtie e ameninţată de mediile online şi de presa online în Algeria?

Da, într-adevăr, e o ameninţare puternică, din cel puţin două motive: în primul rînd, accesul online e gratuit, în vreme ce presa pe hîrtie costă, şi în al doilea rînd, libertatea de expresie online este mult mai mare, fiindcă nu depinde atît de mult de publicitate precum ziarele pe hîrtie (pentru care reprezintă o constrîngere). În concluzie, ziarele electronice încep să aibă o înflorire din ce în ce mai puternică în Algeria. Ele publică articole pe care presa scrisă refuză să le publice. Mi s-a întîmplat să le vînd articole pe care ziarele pe hîrtie mi le-au refuzat.

Utilizaţi Facebook – cum vi se pare ca mediu online? La noi s-a dezvoltat o adevărată comunitate culturală online.

Facebookul este o umanitate aparte; da, îl folosesc pentru aceeaşi libertate de expresie pe care o oferă. Toate materialele care-mi sînt refuzate le pun pe Facebook, şi în plus Facebookul le oferă celor care nu au acces la presa algeriană posibilitatea de a-mi citi textele. Am cititori în lumea întreagă, francofoni, multe articole îmi sînt preluate şi traduse în diverse publicaţii din lume (primesc adesea solicitări pentru a autoriza preluarea textelor mele).

O întrebare legată de limba în care scrieţi: aţi ales să scrieţi în limba franceză pentru că, spuneţi dvs., astăzi „limba arabă a căzut în capcana sacrului, ea reflectă ideologiile dominante. Limba arabă este politizată, ideologizată, fetişizată“. Explicaţi-ne puţin acest lucru, în fond, limba franceză, limba în care scrieţi, este limba fostului colonizator.

Da, fostul colonizator, trebuie specificat. De fapt, limba arabă este ea însăşi o limbă colonizatoare, pentru că, în Algeria, se vorbeşte algeriana, unul dintre dialectele arabei (foarte diferite între ele). Araba este, dacă vreţi, precum latina, limba cărţilor sacre, a clerului sau a monarhiei, să spunem. În Algeria oamenii nu vorbesc araba, ei vorbesc algeriana. Şi mai trebuie să spun un lucru: în Algeria, spre deosebire de Egipt – unde există scriitori arabofoni laici, atei –, limba arabă a fost prezentată ca o soluţie politică, identitară, după colonizarea franceză. A fost transformată într-o limbă politică şi religioasă. Elitele care se afirmă nu reuşesc deloc să se exprime în arabă fără să resimtă presiunea politică şi religioasă. Aşadar, romanul se descurcă bine în limba franceză, pentru că nu e o limbă supravegheată, iar literatura are nevoie de libertate. Nu poţi scrie cînd eşti supravegheat de un preot sau de un rege. Dar asta se întîmplă în Algeria; în Liban, de pildă, ei scriu liber în arabă – sînt nuanţe dificil de perceput, cred, pentru cei care nu trăiesc şi nu cunosc lumea arabă.

Romanul dvs. are un motto din Cioran, care sună apocaliptic: „Ora crimei nu sună în acelaşi timp pentru toate popoarele. Astfel se explică permanenţa istoriei“ (Syllogismes de l’amertume, tr. m.). Aveţi această viziune apocaliptică asupra lumii?

Nu, Cioran spune că istoria se explică pentru că există o permanenţă a crimei. Meursault a ucis un arab, după 40 de ani, un arab a ucis un străin în romanul meu, şi aşa mai departe, după caz, unii se succed altora; în felul acesta, istoria continuă. Crima rămîne crimă şi este motorul istoriei.

De ce aţi imaginat această istorie familială – o mamă dominatoare, care-i impune fratelui victimei să ucidă, pentru a-şi lua revanşa?

Nu ştiu, aşa au decurs lucrurile, pur şi simplu. Iniţial, am vrut să scriu povestea arabului ucis, dar pentru că el era deja mort, am recurs la vocea fratelui său (Haroun). Faimoasa frază a lui Camus: „Aujourd’hui, maman est morte. Ou peut-être hier“ a devenit, în romanul meu: „Moi, ma mère est toujours vivante“. E fraza declanşatoare a cărţii mele. Apoi, imaginea mamei a devenit din ce în ce mai puternică, atît de puternică încît ea este cea care, de fapt, înfăptuieşte crima. Fratele victimei este doar un instrument. Nu ştiu de unde a venit această imagine maternă dominatoare, poate ţine de cultura mediteraneeană, poate de cultura algeriană... În orice caz, povestea mi s-a părut mai adevărată aşa. Crima este absurdă în ambele cazuri: unul invocă lumina orbitoare a soarelui, celălalt – imaginea mamei.

O ultimă întrebare: care e situaţia femeilor în Algeria?

Ca peste tot în ţările arabe. Pentru mine există două situaţii: pe de o parte, popoarele alese (les peuples élus), iar pe de alta, popoarele blestemate (les peuples maudits). Popoarele alese sînt cele care au un raport normal cu femeia, în vreme ce popoarele blestemate sînt cele care au un raport bolnav (malade) cu femeia. Un popor care nu are un raport normal cu femeile nu se poate dezvolta: în cazul acesta, înseamnă că iubirea nu există, dorinţa de a trăi nu mai are un sens, nici dorinţa de a crea sau de a iubi. Astăzi, în ţările arabe, există o regresie puternică a mentalităţilor (faţă de anii ’60, de pildă), o lipsă de libertate, o prăbuşire a viziunii filozofice şi culturale şi o prăbuşire a sistemului educaţional, lucru care face ca, pentru moment, să nu existe nici o alternativă culturală la islamism în lumea musulmană, susţinut puternic de Arabia Saudită. (În Algeria, există, de pildă, aproape 1.000 de canale TV finanţate de Arabia Saudită faţă de 30 libere.) Oamenii nu se nasc islamişti, ci devin islamişti – asta e drama. Nu vreau să fiu pesimist, dar cred că o alternativă culturală la islamism nu poate veni, în lumea arabă, mai devreme de o generaţie sau două.

Apărut în Observator cultural nr. 774/ mai 2015