M. Duţescu (n. 1979), arhitect
de profesie, a debutat în 2010 cu volumul de poezie şi toată bucuria acelor ani trişti (Editura Cartea Românească). În
2014, el a revenit cu un al doilea volum de poeme, franceza un avantaj (Editura Pandora M), dar şi cu un roman, Uranus Park, apărut la Editura Polirom,
în colecţia de literatură contemporană „Ego. Proză”. Despre acesta din urmă va
fi vorba în rîndurile de faţă – un roman care mi-a reţinut atenţia în 2014, nu
numai pentru că este un roman bine scris (şi un debut în proză care promite),
dar şi pentru că Uranus Park împinge
proza douămiistă cu un nivel mai departe. Ce vreau să spun?
Prezentismul cinic şi disperat
(cu un termen al istoricului François Hartog) al tinerilor scriitori douămiişti
debutaţi la începutul anilor 2000 (a se vedea, de pildă, Ionuţ Chiva) marchează
un moment specific al societăţii româneşti postcomuniste, aflate într-o
tranziţie confuză şi prelungită spre democraţia capitalistă (anii ’90-începutul
anilor 2000). Odată ce economia începe să dea semne de redresare (pe la
jumătatea anilor 2000 şi pînă în 2008, anul crizei financiare globale), se
instalează rapid, şi în România, noile mentalităţi corporatiste ale societăţii
de consum, laolaltă cu un adevărat hedonism consumerist. Anarhismul, lipsa de
ideologie, revolta pură şi dură au fost repede înlocuite de cerinţele
societăţii de consum, de „ideologia“ corporatistă şi de goana după bani. Vidul
– vidul de perspectivă, vidul „ideologic“ – se cerea umplut, gesturile anarhice
ale fracturiştilor nu puteau rămîne multă vreme en place. De aceea, un roman ca Uranus
Park de M. Duţescu – apărut în 2014, dar plasat, ca acţiune, după jumătatea
anilor 2000 – este cît se poate de instructiv.
Aici, protagonistul – un tînăr
arhitect extrem de ambiţios şi de tenace – funcţionează ireproşabil după un nou
– şi, în fond, atît de vechi „precept“: arivismul, urcarea în ierarhie,
îmbogăţirea. De fapt, i-am putea spune simplu dorinţa de a face bani – care a
devenit o obsesie în societatea românească actuală, începînd cu mijlocul anilor
2000 –, dacă protagonistul romanului, arhitectul Horia Petrescu, n-ar ajunge –
după o primă serie de tribulaţii – la o teorie mai subtilă a parvenitismului în
epoca postmodernă, şi anume accederea la o poziţie de putere în ierarhia
sistemului, care va aduce, inevitabil, banii mult doriţi: „(...) pînă de curînd
– pînă să-mi dau seama că banii nu sînt decît una din nenumăratele consecinţe
care vin la pachet cu escaladarea unor trepte ierarhice, iar logica jocului
exact în asta constă – pînă de curînd mintea mi-a fost setată numai pe bani“.
Însă, continuă el, „pe zi ce trece realizez că nu pe acumularea de bani şi metale trebuie să mă concentrez
pentru a simţi că avansez, ci pe descoperirea unui sistem perfect funcţional în
care să reuşesc să-mi fac loc“.
Iar Horia nu duce lipsă de
calităţile necesare, după cum singur se recomandă (ca în rubricile-tip din CV,
unde ţi se cer aptitudinile): „Sînt o persoană înzestrată cu tenacitate nativă;
dacă am o motivaţie puternică, sînt capabil să-mi depăşesc orice limită, să-mi
anulez orice zonă de confort. Şi, poate cel mai important, ştiu să mă supun
întotdeauna celor de la care pot obţine avantaje majore, ştiu să mimez perfect
obedienţa, o fac natural; o fac astfel încît să le dau încredere şi să apeleze în continuare la mine“. Urmează
o frază interesantă, care îl introduce în scenă şi pe... Dumnezeu: „Odată
înşurubat în acel sistem ideal, voi pune la bătaie toate calităţile pe care mi
le-a dăruit Dumnezeu şi în mod sigur voi fi răsplătit pe măsură“. De altfel, în
mod repetat, personajul îl invocă pe Dumnezeu şi, din cînd în cînd, el mai
aprinde cîte o lumînare la biserică – pentru reuşita profesională, desigur (are
chiar şi viziuni ale diavolului!). Deşi naraţiunea e la persoana I – cu
excepţia adresării directe la persoana a II-a de la începutul romanului şi din
secvenţa în care protagonistul îşi adresează sie însuşi o scrisoare, dar şi a
secvenţei finale, narate la persoana a III-a –, portretul personajului-narator
acumulează din ce în ce mai multe indicii care arată că e vorba despre o şarjă
(tînărul ambiţios pare a fi, totuşi, un arivist fără prea multe scrupule).
Romanul devine interesant nu
numai prin deconspirarea mafiei imobiliare la nivel înalt (Uranus Park e un
proiect imobiliar de cîteva milioane de euro, cu finanţare străină), dar mai
ales prin surprinderea acestei evoluţii a protagonistului, dintr-un băiat blond
şi firav, însă foarte muncitor şi ambiţios, într-un tînăr arhitect care accede
la o lume ierarhică şi financiară de nivel înalt şi care, în ascensiunea lui,
sacrifică tot ce are în jur (familia, pe care o neglijează, pe Paul, vechiul
coleg de facultate cu tendinţe gay, întors la Cluj, pe Sorana, fostă colegă şi
ea, unica lui angajată la firma proprie etc.). Uranus Park este, aşadar, traseul maniacal – a se citi ambiţios şi
febril – al unui tînăr arhitect către parvenitism şi alienare. Am putea spune
că e un fel de Dinu Păturică în postmodernitate (deşi în roman apar mai degrabă
vagi trimiteri la Cel mai iubit dintre
pămînteni de Marin Preda, şi la Lostriţa
lui Vasile Voiculescu). Scriitorul surprinde cu fineţe această evoluţie a
personajului şi, în plus, întreţine şi un suspans al evenimentelor, pînă la
mult aşteptata scenă finală: confruntarea decisivă cu finanţatorii proiectului,
angajarea oficială a lui Horia şi fixarea salariului.
Care este, aşadar, situaţia
iniţială a tînărului Horia Petrescu? Absolvent al Facultăţii de Arhitectură –
şase ani de facultate grea şi costisitoare (cu sacrificii din partea părinţilor
săi) –, tînărul lucrează mai întîi pentru nişte italieni care au o firmă de
construcţii destul de dubioasă în „Bucureştiul isteric al anilor 2000“
(povestea debutează cu un accident pe şantier, în urma căruia moare un muncitor
– ocazie pentru a atrage atenţia asupra precarităţii condiţiilor de lucru şi a
salariilor muncitorilor români, pe la jumătatea anilor 2000). Oportunitatea cea
mare vine abia ulterior, în clipa în care un fost profesor de la facultate,
Radu Corneliu (un personaj interesant şi el, prin duplicitate şi viclenie) îl
cooptează în proiectul de anvergură Uranus Park – iar Horia face tot posibilul
să se arate indispensabil şi neobosit, pentru a nu fi scos din schemă înainte
de a ajunge la etapa esenţială: semnarea contractului. Proprietar al unei
garsoniere (de cartier) în rate şi al unei maşini în leasing (pe care o
conduce, pe tot parcursul iernii geroase surprinse în carte, febril şi nervos,
fiindcă nu-şi permite să investească în cauciucuri de iarnă), Horia îşi face –
la un moment dat –, şi o firmă, pentru onorabilitatea în faţa finanţatorilor
Uranus Park . Închiriază, aşadar, un sediu în zona Rosetti şi angajează o fostă
colegă de facultate pe post de unic subordonat. Maniac – face deseori liste de
tip „to do“ – şi vegetarian convins (ni se prezintă chiar şi meniul – restrîns
– al personajului: omlete cu mult pătrunjel la micul dejun, plus 2 batoane
snickers, iar în rest, de regulă, salate, mere şi iaurt de capră – recomandat
de iubita lui, Ema), Horia se zbate în hăţişul birocraţiei şi corupţiei tipic româneşti,
încercînd din greu (cu bani şi plocoane) să obţină actele necesare, în special
certificatul de urbanism, pentru Uranus Park (de la Primăria Sectorului 5).
M. Duţescu realizează o proză de medii de bună calitate
– aşa cum întîlneam şi la Adrian Schiop, în Soldaţii,
deşi era vorba de un cu totul alt mediu social (periferic, al Ferentarilor) –,
cu ureche fină pentru limbajul vorbit şi ochi atent pentru portretizarea
personajelor (de notat figura funcţionarului de la primărie de care depinde
obţinerea certificatului, domnu’ Dulcă). De altfel, zona în care e plasat
proiectul Uranus Park nu e atît de departe de mahalaua Ferentarilor lui Schiop:
proiectul vine în siajul vechilor deformări urbanistice şi arhitectonice
operate de comunism, în anii ’80, în zona Rahova-Uranus, pentru realizarea
Casei Poporului. Duţescu oferă, în acest sens, în roman, destule consideraţii
utile pe teme de arhitectură şi urbanism bucureştean. Iată, de pildă: „Mahalaua
Rahova-Uranus, denumită în trecut Podul Calicilor, se întindea de la baza
Dealului Arsenalului pînă sus, către Ferentari. Ajutată în primul rînd de
relief, dar şi de moştenirea arhitecturii vernaculare balcanice, cu mai puţin de
cincizeci de ani în urmă se pare că a fost una dintre cele mai stranii şi mai
frumoase zone rezidenţiale ale Bucureştiului. Străzi cu pante abrupte şi cu
denumiri fantastice, cişmele, curţi inundate de verdeaţă, case ce aminteau mai
degrabă de satele de pe Dunăre, lume pestriţă. Spre sfîrşitul anilor ’80, în
timpul operaţiunilor de configurare a noului Centru Civic, cu a sa Casă a
Poporului, acest cartier a fost ras de pe suprafaţa pămîntului. (...) Trecerea
de la ţesutul urban difuz al casei-vagon la scara arhitecturală colosală a
noului Parlament (...) s-a considerat că se poate face cu o soluţie de
compromis: blocuri“ – soluţie în care se înscrie, de altfel, enormul proiect
imobiliar imaginat de M. Duţescu în carte. Alături de o critică – discretă – a
urbanismului haotic al Bucureştilor, Uranus
Park creionează – în forţă – o satiră ascuţită a mafiei imobiliare româneşti
la începutul anilor 2000, cu accent pe corupţie şi pe îmbogăţirea subită a
reprezentanţilor ei.
Dar şi pe îmbogăţire tout
court: Duţescu surprinde, în fond, un prim val al îmbogăţiţilor şi al
corporatiştilor români (la începutul anilor 2000), care acced la un nivel de
trai mai bun şi arborează un status nou, cu snobismele şi tropismele de
rigoare. E vorba exact de categoria de oameni pe care Horia o numeşte
„prietenii Emei”, Ema fiind, cum spuneam, iubita high class de care se va despărţi: „Prietenii Emei. Genul de oameni
care se cred în reclame, zîmbesc fără excepţie în fotografii, poartă tricouri
polo cu gulerul ridicat sau pulovere de caşmir aruncate impecabil pe umeri
peste cămăşi cambrate. Prietenii prietenei mele. Oameni care fut arhitecţi;
oameni care fac tot posibilul să-şi aranjeze o vilă prin Mogoşoaia sau Otopeni
înainte de 35 de ani, negociază la sînge onorariul arhitectului şi-l fut zilnic
cu zeci de telefoane, doi ani, cît durează pînă-şi termină scîrba de vilă.
Femei demanding şi worthy, bărbaţi care divorţează de ele
pînă în 40 de ani. Sau care nici măcar nu divorţează, ci stau aşa, şi-şi
prelungesc drama, numai să n-ajungă să împartă vila din Mogoşoaia sau Otopeni.
Să-l iau pe Paul într-o zi cu o
canistră de benzină, să le dăm foc“.
Numai că de la această revoltă
iniţială – a unui tînăr competent, doritor să aibă, cum declară, o viaţă mai
bună decît a părinţilor săi –, Horia trece insesizabil – iar fineţea
scriitorului aici se vede, căci toate evenimentele la care asistăm trec prin
filtrul protagonistului, ne sînt redate în registrul intim al monologului său
interior –la reversul ei, la integrarea în lumea detestată. Obsedat de
„status”, de bani şi ierarhie, începe să arate, din ce în ce mai mult, ca ei.
Despărţindu-se de frumoasa şi capricioasa Ema – iubita cu o poziţie socială
superioară, de care nu ştim, în fond, ce-l leagă, în afară de atracţia fizică
–, Horia nu face decît să-i ajungă din urmă, în răstimpul care se scurge, pe
prietenii ei. E interesantă, în acest sens, soluţia pe care o alege M. Duţescu
pentru finalul cărţii: aceea de a-l pune pe Horia să imagineze în trei feluri
diferite modul în care se va desfăşura întîlnirea decisivă cu finanţatorii
Uranus Park, secvenţe în care personajul îşi figurează în minte ţinuta şi
atitudinea pe care le va arbora (de fiecare dată altele) – lucruri care
vorbesc, desigur, despre status, despre poziţia socială... Cartea se încheie
apoteotic – autorul a ştiut să menţină suspansul pînă la capăt – cu întîlnirea
reală, mai spectaculoasă chiar decît cele trei prefigurări
ale ei. Frenezia cotidiană cu care protagonistul parcurge – zi după zi –
intervalul ce se scurge de la angajarea în proiect pînă la semnarea
contractului (adică 2-3 luni de iarnă) culminează şarjat cu accederea în
paradisul ierarhic şi financiar (din care face parte celebrul arhitect olandez Bruno
van Duijn, tipul excentric, cu onorarii enorme şi necondiţionate): extaz ce se
traduce într-o... masturbare pe covorul camerei din hotelul londonez de cinci
stele, urmată de discutarea detaliilor proiectului la un prînz luxos.
Uranus Park, debutul în
proză al lui M. Duţescu, este unul dintre cele mai bune romane ale anului 2014,
amestec de realism cotidian, hiperrealism „extatic” şi şarjă socială ascuţită. Un
excelent roman de medii (zona afacerilor imobiliare, în conexiune cu cea a
arhitecţilor, a birocraţiei şi a corupţiei din Bucureştiul de pe la mijlocul
anilor 2000), dar şi un roman care propune un personaj cu o voce distinctă în
halucinantul monolog al parvenirii sale sociale.
M. Duţescu, Uranus Park, Editura Polirom, Colecţia
„Ego. Proză“, Iaşi, 2014, 272 p.
Apărut în Observator cultural nr. 757/ 30.01.2015
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu