.
.

vineri, 30 decembrie 2011

Mostră de Sagan, cu briză de mare, amor teatral (fatal?) şi multă frivolitate

Iată un fragment din cartea pe care o traduc (nu spui care :))


"Spre marea lui surpriză, Béatrice a refuzat un asemenea dejun. Prefera, zicea ea, să rămână singură cu el, şi a cerut să li se aducă în cameră sandvişuri, vin alb, fructe şi cafea. Desena, cu un aer pe jumătate ostil, pe jumătate amuzat, semne cabalistice pe pieptul lui; îi atingea gâtul, apoi umărul, apoi piciorul, apoi pîntecele. Părea că reintră în posesia a ceva ce-i aparţinea dintotdeauna, fără s-o ştie, şi o clipă el s-a întrebat dacă nu era şi ea supusă aceluiaşi fenomen ca şi el; dacă impresia aceea teatrală de posesie şi de fatalitate  nu o atingea şi pe ea în aceeaşi măsură ca pe el. Dar acum se scursese deja multă vreme de când trăia la Paris, de când îi cunoştea ritmurile şi ocolişurile mai degrabă cotidiene decât stendhaliene, şi nu s-a hazardat să-i pună această întrebare. În acelaşi timp, alunga o voce secretă, aceeaşi care, acum cinci ani, sumbră şi geloasă, se încăpăţâna s-o întrebe de ce nu voia să iasă cu el, să-l afişeze triumfal în restaurantul acela în care orice dejun însemna o mărturisire şi unde el însuşi, Édouard, ar fi fost un complice foarte convenabil. Voia să-l ascundă încă o dată? Totuşi, ştia foarte bine că secretul care putuse exista între ei, la vremea aceea, nu mai era necesar: acum el era cunoscut, la fel şi ea, aveau tot dreptul să mănânce împreună heringi de la Marea Baltică, la ora două după-masă, în braseria aceasta cu un fals aer familial, unde prezenţa lor părea a spune: „Am împărţit patul, ne-am plăcut unul pe altul, acum ne e foame”.
-          Ţi-e ruşine cu mine? a întrebat el.
     Ea îl privea, îi mângâia părul, părea că îl ţesală, îi atingea pielea, zâmbea în timp ce-l privea, ironică, gânditoare şi tandră, inteligentă poate? În orice caz, semăna cu aceea din visul pe care-l visase ani la rând, după ce-l părăsise şi, credea el, îl uitase.
-          Ruşine cu tine? a spus ea, nu. Eşti frumos, să ştii. Dar de ce vrei să ieşim afară? E ziuă, e soare, lumina mă irită.
      Şi s-a repezit asupra lui, i-a căutat vena pe gât şi i-a spus cu o voce puţin sălbatică, deşi rece:
-          Acum o să te însemn, micuţul meu. O să fii marcat cu o vânătaie, aici, timp de două săptămâni, şi femeile tale nu vor putea face nimic.
      Îl muşca, îi sugea sângele din beregată, era vampirul vieţii lui.
-          Chiar vrei să rămâi singură cu mine? a întrebat el, încurcat în propriile idei şi amintiri, şi în cearşafurile care, înfăşurate fiind în jurul lor, păreau ca umflate de vânt, vântul plăcerii lor, fără îndoială.
      Ea n-a răspuns şi, în acel moment, nu mai erau întrebări care să fie puse.
      La ora patru, se aflau aşezaţi la o masă în braserie, la fel de zăpăciţi, palizi şi triumfători. Cearcănele de sub ochi erau tot atâtea cununi de lauri pentru obişnuiţii locului. La ora patru, cu mâinile obosite şi cu privirea prea limpede, au mâncat heringi şi cartofi fierţi şi-au schimbat între ei jurăminte. Toate perisabile, desigur; însă toate pândite, supravegheate şi înregistrate de către aceşti neobosiţi iscoditori, aceşti câini de pază, oameni de bine şi de rău, pe care-i numim gura lumii[1] sau prietenii, pe scurt, ceilalţi. Şi unul spunea celuilalt: „Păi da, nu-ţi aminteşti, acum cinci ani, avuseseră o legătură!”. Iar celălalt se indigna: „În fine, e greu de crezut, ea joacă în piese de bulevard. Şi ce scrie el e altceva, mi se pare, nu?”. Cel dintâi conchidea: „Da, cercetare teatrală, sigur, dar ea e a naibii de frumoasă, nu?” Şi toate privirile astea vesele, curioase păreau tot atâtea proiectile inamice sau prietene care treceau peste capetele lor, îi apropiau şi îi îndepărtau, într-un soi de cinema perpetuu; dar fără realitate pentru ei, căci ea îi spunea: „Nu mănânci destul, Édouard. Mă iubeşti?”, iar el, servindu-se cu o mână moale cu cartofii de care n-avea nici un chef, îi răspundea: „Te iubesc, nu te-am iubit decât pe tine. În schimb, nu cred că iubesc heringii ăştia”. Şi atunci, suverană, ea ridica mâna, şeful de sală devenit complice din clipa în care îi văzuse intrând se precipita înspre ei şi peştele dispărea de pe masă. Şi la ora patru după-amiază, în plin soare, în fine în plină umbră, dar se simţea cum arde soarele afară, în spatele verandei de sticlă, ei comandau două băuturi puternice, ca doi eroi ai lui Fitzgerald, în care simţeau că se transformă, odată cu oboseala, dorinţa şi alcoolul din pahare. Şi nimeni nu mai putea să-i vadă sau să-i audă, căci în ziua aceea, Édouard şi Béatrice erau amândoi în culmea fericirii."




[1] În original „le Tout-Paris”. (n. trad.)

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu