.
.

luni, 26 noiembrie 2012

Cu Dominique Viart, despre mizele literaturii franceze contemporane



Unul dintre invitaţii francezi de anul acesta la Târgul de carte Gaudeamus (21-25 noiembrie) a fost Dominique Viart, eseist, critic şi profesor de literatură franceză la Universitatea din Lille. Dominique Viart este membru al Institut Universitaire de France şi vicepreşedinte al Société d’étude de la littérature française du XXe siècle (Societatea pentru studiul literaturii franceze din secolul XX). Autor al multor cărţi în domeniu, Dominique Viart s-a impus ca un veritabil militant pentru recunoaşterea diversităţii şi vivacităţii literaturii franceze contemporane (mai exact din anii ’80 încoace).

Joi, 22 noiembrie, la Lectoratul de franceză al Universităţii din Bucureşti, am avut, aşadar, ocazia să asist la o intervenţie a universitarului francez legată de mizele literaturii franceze contemporane. La dezbatere au participat Lidia Cotea şi Diana Samarineanu, din cadrul Catedrei de fanceză, eseistul Alexandru Matei, iar moderator a fost profesorul Radu Toma.
Radu Toma l-a provocat pe invitat să vorbească despre „aventura” instituţionalizării studiului „autorilor vii”, al romanului francez contemporan în mediul universitar, dar şi despre ipotezele „sfârşitului literaturii”/ „la fin de la littérature”, ca şi despre deschiderile literaturii franceze, din ultimii 30 de ani, către ştiinţele umane, ieşirea ei din formalismul, din obsesia textului închis tipică perioadei dominate de Nouveau Roman şi de eseurile teoretice publicate de revista Tel Quel (anii ’60-’70).

Dominique Viart a povestit, în consecinţă, că, într-adevăr, universitatea franceză este una conservatoare, de patrimoniu, şi că, în mod normal, un autor trebuie să fie mort, să-şi fi încheiat opera pentru a ajunge obiect de studiu universitar, dar că demersurile sale critice îndreptate spre autori contemporani au fost, de fapt, stimulate de cererile unor universităţi din alte ţări. Pentru Dominique Viart a fost începutul unei serii de cărţi şi reflecţii asupra peisajului literar contemporan.
Pornind de la dublul sens al termenului franţuzesc „(la) fin”: pe de o parte „sfârşit”, „capăt”, incluzând aici scandalul mediatic de acum câţiva ani privind „moartea literaturii franceze”, iar pe de alta, „finalitate”, „proiect”, „miză”, Dominique Viart a pledat cu argumente estetice, istorice şi socio-culturale pentru diversitatea vie a cărţilor de literatură care se scriu astăzi în Franţa. După „les Trente Glorieuses” (cei treizeci de ani de dezvoltare economică, de după 1945), lumea a redevenit „inquiétante” (neliniştitoare), prinsă între cele două blocuri geostrategice, economice şi industriale (sovietic, respectiv american). Context în care literatura franceză iese din „carcasa” structuralistă şi devine „tranzitivă”, întorcându-se către obiecte exterioare sieşi. Ea reîncepe să vorbească despre om, despre real, istorie şi politică, reinventându-şi formele de expresie. O teză care poate fi, totuşi, discutabilă a lui Dominique Viart este aceea că, dat fiind că literatura franceză e una foarte veche, ea nu poate reveni la formele narative primare în aceeaşi măsură în care o fac literaturile francofone ale fostelor colonii franceze (deşi e limpede că globalizarea a făcut ca nici aceste literaturi aflate la început să nu mai aibă vreo inocenţă, inclusiv narativă).

Închei scurta prezentare a intervenţiei/ pledoariei sale cu clasificarea propusă de el a regimurilor de literatură care există simultan în peisajul literar, şi care poate fi un bun instrument de lucru pentru cercetătorii literari: primul tip de literatură e acela care corespunde aşteptărilor comunităţii, anume la littérature consentante (genuri precum romanul poliţist, de aventuri, SF), o literatură atemporală şi care exploatează formele consacrate ale romanescului. E vorba de o literatură artizanală, spune Dominique Viart, şi ca orice artizanat, ea poate fi de cea mai bună calitate, în limitele genului.
Al doilea tip de literatură e literatura conectată mai direct asupra prezentului, strâns legată de modă, presă, publicitate, sex, literatura care caută sămânţa de scandal. E vorba de o literatură mediatică, adesea comandată de politicile editoriale şi chiar bazată pe studii de piaţă. Dominique Viart o numeşte la littérature concertante, o literatură „înscenată”, calată în aerul timpului, şi dă exemple de autori precum Virginie Despentes, Amélie Nothomb şi chiar Michel Houellebecq – deşi aici se impune clar o discuţie, probabil Viart avea în vedere mai degrabă scandalul mediatic pe care l-a cunoscut în timp receptarea cărţilor sale, şi mai puţin calitatea în sine a romanelor lui.
În fine, ultimul tip de literatură, şi cel mai interesant, este la littérature déconcertante, literatura care surprinde, deconcertează cititorul, îl „dizlocă”. În epoca lor, au scris o astfel de literatură Balzac, Zola, Proust, scriitori care au inovat puternic. Spre deosebire de literatura concertantă, branşată la prezent, utilizând limbajul ca simplu instrument (adesea un instrument trash), acest ultim tip de literatură (câteva exemple de autori citaţi: Pierre Michon, Jean Echenoz, Jean-Philippe Toussaint, Annie Ernaux) este unul reflexiv, care chestionează limbajul (întrebându-se cum să-l facă să exprime lucruri noi).  

Apărut pe Bookaholic

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu