.
.
Se afișează postările cu eticheta istorie literara. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta istorie literara. Afișați toate postările

duminică, 25 februarie 2018

„Am impresia că G. Călinescu a fost un mult mai mare scriitor de ficțiune decît de critică și istorie literară”


Un interviu pe care mi l-a luat scriitorul şi jurnalistul Cristian Teodorescu pentru revista "Caţavencii" - apărut pe 5 iulie 2017. Îl redau mai jos:





„Am impresia că G. Călinescu a fost un mult mai mare scriitor de ficțiune decît de critică și istorie literară”


Un critic literar, dacă nu și-a făcut dușmani sau măcar adversari declarați, la noi e suspectat de non-combat. Cum stai la capitolul ăsta?

Nu prea îmi place ideea de „combat” în literatură – de polemică de idei, da, însă găsesc că noi nu prea facem, astăzi, în România, polemică de idei, ci mai degrabă texte care vizează persoane şi interese strategice. Cred că se poate face critică literară redutabilă fără ton combativ şi fără agresivitate. Orice se poate spune – într-un text de critică literară (observaţii mai puţin flatante despre o carte, de pildă) –, dar depinde cum o faci, contează enorm tonul afirmaţiilor tale. Suspectez aşa-numitele „raderi” (articole de desfiinţare a unei cărţi) de afirmare agresivă de sine (s-a spus, de altfel, că e o metodă bună de a te „afirma”, la tinereţe, pe scena literară) şi adesea de lipsă de onestitate. Consider că un critic literar veritabil trebuie să vorbească despre o carte, şi nu despre sine, să-şi manifeste discret prezenţa în text – fiindcă, de fapt, textul critic este, implicit, şi text biografic. Tonul, maniera de a scrie spun multe despre critic, nu e nevoie să se bată cu pumnul în piept. Nu suport discursul critic narcisist sau autoreferenţial. Pe de altă parte, am ajuns – cum ziceam – să fiu mefientă la adresa „raderilor” şi a combativităţii critice: de prea puţine ori e vorba de idealism de tinereţe, de poziţie de principiu; de regulă, la mijloc e un interes strategic. Depinde în ce joc joci. Îmi place să cred că joc în propriul meu joc, care nu e un „combat”, ci o pledoarie seducătoare şi elegantă pentru literatură (poate e şi o chestie mai „feminină” J).

Ce nu-ți place la lumea criticilor literari de azi, de la noi?

Pentru că sunt femeie şi am resimţit asta, îi suspectez de un misoginism mai difuz şi mai puţin vizibil ca altădată. Şi mai suspectez, uneori, o anumită doză de impostură. N-ar strica să fie mai oneşti cu ceea ce sunt şi ceea ce ştiu (la străini – din câte am constatat – impostura nu se „poartă” atât de lesne, există o decenţă mai mare, în general).

Ce te atrage la ea?

Am intrat în horă, trebuie să joc – cum se zice. Pe măsură ce au trecut anii, am căpătat şi o conştiinţă mai puternică de responsabilitate. Altfel, atrăgătoare cred că e, la un moment dat, senzaţia de „putere” – critica literară e şi un joc de putere –, e plăcut să simţi, la un moment dat, că vocea ta contează, că ai un cuvânt de spus, că eşti recunoscut şi respectat.

Cum devine un tînăr critic o autoritate?

Cred că sunt două condiţii indispensabile: pe de o parte, competenţa, iar pe de alta, perseverenţa. Există, într-adevăr – îmi zic, privind în urmă – o probă a timpului. Impostura, mediocritatea rezistă cu greu trecerii anilor. Dar şi talentul/competenţa au nevoie de multă muncă, altfel se pierd. Astăzi contează foarte mult şi imaginea, şi audienţa. Iar cum mediul online tinde să înlocuiască din ce în ce mai mult mediile tradiţionale, cred că un (tânăr) critic trebuie să fie foarte prezent în online.

Cine mai citește azi, la noi, critică literară?

Profesioniştii domeniului (scriitori, jurnalişti, critici literari), profesorii, studenţii şi, cu ceva noroc, şi un public mai larg.

Scrii și în reviste care apar pe hîrtie, dar și în publicații pe net. Care e deosebirea pentru tine?

Există, într-adevăr, o deosebire, trebuie să mă aşez, de fiecare dată, in the mood for: pentru revista Observator cultural (unde sunt, de mulţi ani, redactor şi critic literar), scriu texte critice încheiate la toţi nasturii, de specialitate, exhaustive – şi am în vedere un public avizat, profesionist. În publicaţiile online, unde publicul e mai diversificat, scriu mai relaxat, texte mai scurte, îmi permit şi note colocviale. De curând (din ianuarie 2017), am lansat, împreună cu Raul Popescu (soţul meu), o platformă online, Literomania, care-şi propune să îmbine online-ul cu calitatea – adică să fie o platformă literară de calitate, făcută de profesionişti, dar pentru un public mai larg, şi la modul atrăgător. E pariul nostru – să obişnuim publicul mai larg cu calitatea –, şi sper să-l câştigăm. Sunt o nostalgică a calităţii, recunosc, şi mă cam sperie cantitatea, amatorismul online...

Crezi că un critic trebuie să încerce cît mai multe genuri literare – chiar dacă n-o nimerește bine –,  ca să le cunoască pe dinăuntru, cum a decretat G. Călinescu, sau îi ajunge să fie critic, cum spunea Șerban Cioculescu?

Eu zic că îi ajunge să fie critic. Asta, fireşte, dacă nu cumva simte nevoia să scrie şi ficţiune – dar nu din vreo obligaţie de genul celei formulate de G. Călinescu. Apropo de Călinescu, stând acum şi cumpănind, am impresia că el a fost un mult mai mare scriitor de ficţiune decât de critică şi istorie literară: Istoria... sa, dar şi monografiile despre Creangă ori Eminescu sunt fascinante opere de ficţiune, baroce, flamboaiante. Ele ar sta foarte bine lângă splendidele sale romane Enigma Otiliei, Bietul Ioanide, Scrinul negru. Trebuie să mai spun că „îi port pică” şi astăzi lui Călinescu pentru complexele culturale româneşti pe care le-a alimentat cu atâta spor – hrănind, în Istoria... sa şi în alte articole, visuri de monumentalitate, de grandoare, de mitologie românească, acolo unde erau goluri şi precarităţi explicabile istoric şi geopolitic (cum s-ar spune astăzi).
Îmi amintesc că i-am pus această întrebare – pe care mi-o puneţi şi mie – criticului şi istoricului literar Antoine Compagnon (profesor la Collège de France), care a venit anul trecut la Bucureşti. Era şi el de părerea lui Cioculescu: un critic nu are nevoie să scrie ficţiune pentru a fi critic. Dar Compagnon a scris şi un roman, iar în cartea lui din 2015 despre Roland Barthes (maestrul său), spunea că pentru a fi romancier trebuie să ai şi o doză de „prostie”/ „bêtise” care să facă posibilă creativitatea, să renunţi întrucâtva la luciditatea, inteligenţa tăioasă a criticului, de multe ori inhibantă pentru ficţiune (cred că era şi opinia lui Barthes). Eu nu am reuşit să fac pasul.

Traduci literatură franceză și ai stat de vorbă cu scriitori francezi celebri. Ăștia cum se descurcă la ei acolo?

Am un „comerţ” vechi, îndelungat cu francezii, într-adevăr, şi îi cunosc destul de bine. Mulţi dintre scriitorii francezi cei mai buni au venit şi la Bucureşti (premianţii Goncourt, Houellebecq, Makine etc.), li se traduc cărţile în româneşte, an de an (mai ales că, de câţiva ani, există şi Premiul Goncourt – Alegerea studenţilor români, iar autorul premiat e, în fiecare an, tradus, publicat şi apoi invitat la Bucureşti). Ei se descurcă mai bine ca scriitorii români: au tiraje incomparabil mai mari la cărţi (presupun că şi drepturi de autor pe măsură), şi pot trăi din colaborări nu foarte solicitante pentru a avea timp de scris (ceea ce, în România, e exclus). Piaţa de carte e alta, cu putere de cumpărare mult mai mare, şi cu o tradiţie sănătoasă în spate, care asigură existenţa unui public larg interesat de literatură (ceea ce, în România, iar nu e cazul...).

Se poate trăi la noi din gazetărie culturală și din cărți de critică?

Din gazetărie culturală, dacă e job, cum e cazul meu, da (deşi nu foarte bine, dar se poate). Plus colaborări, traduceri. Dar din cărţi de critică – nu prea cred (şi în genere din cărţi, cu atât mai puţin din cărţi de critică!).

Te încearcă dorința să-ți iei lumea în cap?

Da J La începutul anilor 2000, când am plecat cu bursă de studii la Paris, am avut ocazia să rămân în Franţa (celelalte două colege de facultate cu care am fost la bursă au rămas la Paris, şi acum locuiesc acolo), dar nu am făcut-o, din motive profesionale şi personale. Acum situaţia e prea complicată în toată Europa (occidentală), nu numai în România, iar regresul Vestului trage România şi mai în jos decât era...
Nu sunt o marginală, dar în mintea mea sunt, într-un fel, o „depeizată”, îmi place ideea de „cetăţean al lumii” şi mie uneia îmi convine globalismul tehnologic, care mă pune în contact cu oameni din diverse colţuri ale lumii. N-am priceput niciodată povestea cu „identitatea naţională”, nu suport „românismele” şi hiperbolele naţionale (deşi sunt legată, volens nolens, de cultura din care fac parte). Sper ca Europa să nu piardă, în mişcarea regresivă de azi, toate câştigurile democratice pe care le-a obţinut atât de greu, şi care ne-au folosit şi nouă enorm: cosmopolitism, schimburi culturale, graniţe deschise.
Îmi vine să-mi iau lumea în cap, din când în când, da – şi teritorial, şi profesional. De cele mai multe ori, „a-mi lua lumea în cap” nu e, pentru mine, o expediţie belicoasă, ci mai degrabă un refugiu interior (tot o chestie „feminină”, probabil). Şi ca să împac şi teritoriul, şi refugiul interior, aş spune că, pentru mine, refugiul ideal este Parisul, de care mă leagă o veche „istorie” şi de care mi se face dor periodic. 

Interviu realizat de Cristian Teodorescu


Interviul a apărut online aici.


vineri, 14 noiembrie 2014

Scurtă istorie a teoriei literare



În cea mai recentă carte a sa, Moşteniri intermitente: o altă istorie a teoriei literare (Editura Universităţii din Bucureşti, 2013), Oana Fotache, profesor universitar la Universitatea din Bucureşti, oferă – într-o sinteză foarte utilă în special studenţilor, dar şi celor interesaţi de feţele pe care le îmbracă astăzi teoria literară – o scurtă istorie a teoriei literare în contemporaneitate. Mai mult decât atât, aducând în discuţie inclusiv modalităţile în care este concepută astăzi istoria literară, Oana Fotache nu se ocupă aici numai de o istorie a teoriei literare, ci şi de o teorie a istoriei literare – aşa cum remarcă Mircea Martin pe coperta a patra: „Cred că volumul focalizează tocmai asupra «nodului» existent între una şi cealaltă”. 
Aşa cum este şi firesc în „republica mondială” a teoriei, cercetătoarea îmbină – în capitole distincte – analizele care se opresc asupra unor teoreticieni străini dintre cei mai influenţi la ora actuală (Claudio Guillén, Franco Moretti, Northrop Frye, Tzvetan Todorov etc.) cu cele consacrate unor teoreticieni, critici şi istorici literari români (Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Monica Lovinescu).

„Capitolele care urmează – precizează Oana Fotache – sunt părţi dintr-o istorie «în fărâme» (am împrumutat de la E. Ionesco şi această formulă, şi figura intermitenţei) a teoriei literare moderne, istorie construită în jurul ideii de revenire intermitentă a tradiţiei disciplinei ca mod al inovaţiei. O istorie fragmentară, cu «noduri» şi «goluri» (...). Selecţia studiilor de caz nu ascultă neapărat de un criteriu valoric, ci urmăreşte să cartografieze diferitele moduri în care teoreticienii literari se raportează la şcolile de gândire pe care le moştenesc. Cred că se poate scrie o istorie a teoriei literare, mai ales a celei contemporane, pornind de la recurenţe, revizitări, fidelităţi şi erezii”. În capitolul „Fascinaţia înnoirii. Topoi ai istoriei literare la Frye, Guillén şi Moretti” (capitolul al doilea), cercetătoarea urmăreşte, de pildă, felul în care doi teoreticieni literari contemporani, Claudio Guillén (1924-2007) şi Franco Moretti (n. 1950), recuperează tradiţia, şi în special pe Northrop Frye, pentru a propune noi reconfigurări ale istoriei literare, într-o manieră structurală ce vine după poststructuralism şi deconstructivism, fără să reia metodologia structuralistă: „Cei doi au construit modele ingenioase ale unei noi istoriografii, modele ce vor influenţa semnificativ domeniul până astăzi”. 

De altfel, în primul capitol („Ritmuri ale succesiunii. Moştenire şi tradiţie în teoria literară”), Oana Fotache circumscrie conceptul de „moştenire”, făcând apel, printre altele, la definiţia lui David C. Harvey, promotor a ceea ce s-a numit, în anii ’90, heritage studies: conceptul de moştenire implică, aşadar, „a process or a human condition rather than a single movement or personal project”. Studiul moştenirii, scrie cercetătoarea citându-l pe Harvey, „depăşeşte sfera jurisprudenţei şi pe cea a religiei, pentru a se constitui într-o «present-centred cultural practice and an instrument of cultural power». Ca şi pentru Derrida, moştenirea nu apare aici ca un dat, ci este un demers etic prin raportul permanent întreţinut cu trecutul. De fiecare dată, ceea ce numim «stadiul disciplinei» se reface cu şi prin fiecare teoretician important, şi e în fiecare moment altul chiar pentru contemporani. Pornind de la diversitatea straturilor ce se manifestă într-un decupaj temporal, se poate înţelege şi varietatea tradiţiilor care sunt «de moştenit»”. 

După această fixare a cadrului şi a termenilor, Oana Fotache se ocupă – în patru capitole distincte – de evoluţiile intelectuale ale lui Tzvetan Todorov, Mircea Martin, Nicolae Manolescu şi Monica Lovinescu – ultimii doi nu atât teoreticieni, cât critici şi istorici literari, dar figuri simptomatice pentru reconfigurările câmpului literar românesc postcomunist şi pentru schimbările suferite de „tradiţia estetică” şi de istoriografia literară la noi, după 1990. Există şi un capitol care tratează despre istoria literară comparată (capitolul al treilea), iar ultimele două capitole se ocupă de exilul literar românesc, respectiv de moştenirea central/est-europeană în teoria literară.

Redactată la modul sintetic, informată şi pertinentă, cartea Oanei Fotache se constituie într-un ghid extrem de util în teoria actuală, dar şi într-o bună introducere în ce priveşte rediscutarea, în spaţiul autohton, a conceptelor de teorie literară, istorie literară, canon, tradiţie estetică ş.a.m.d.


Oana Fotache, Moşteniri intermitente: o altă istorie a teoriei literare, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2013, 170 p.

Apărut în România literară nr. 43/ 17 octombrie 2014