Un spirit care părea
să învingă boala
Înainte de a-l cunoaşte mai de aproape, Alexandru Muşina a
fost pentru mine un personaj, un eseist şi un memorialist incomod, cu al său Epistolar de la Olăneşti – un scriitor care a incomodat prin
stilul său fără menajamente, frizînd uneori aluzia directă, personală (dar
ironia pe care o manifesta faţă de ceilalţi şi-o aplica, în mod echitabil, şi
lui însuşi).
Anul trecut, într-un iulie fierbinte, am participat la
colocviul „Gheorghe Crăciun“ (ediţia a doua), şi am întîlnit acolo un Alexandru
Muşina plin de vitalitate, de prezenţă, de inteligenţă mobilă, în ciuda bolii
de care suferea şi care-l marcase fizic în mod vizibil. Am stat alături seara,
la terasă, după încheierea sesiunii de comunicări, şi din nou l-am văzut
povestind plin de vervă, cu sclipiri ironice,în stilu-i caracteristic. A fost
neobosit în ziua aceea memorabilă, cu remarci inteligente după fiecare
comunicare şi cu anecdote pline de vervă în pauza de masă şi la berea de la
terasă, de după colocviu. Un spirit care părea să învingă boala. La distanţă de
cîţiva ani, Alexandru Muşina a urmat, şi el, din păcate, exact acelaşi drum ca
prietenul său, Gheorghe Crăciun...
L-am preţuit foarte mult pe Alexandru Muşina – deşi nu l-am
cunoscut îndeaproape –, şi nu numai pentru calităţile intelectuale de excepţie
şi pentru marele său talent poetic – dar şi pentru calităţile umane pe care i
le-am perceput/intuit şi, mai mult decît atît, pentru ceva ce ţine, cred, de
„afinităţi elective“ (afinităţi, peste timp şi generaţie, cu spiritul
„optzecist“).
Debutat ca poet – alături de Romulus Bucur, Bogdan Ghiu,
Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin – în volumul colectiv Cinci (Editura Litera, 1982, reeditat în formatul original în
2011, la Editura Tracus Arte), poetul, eseistul, editorul (a înfiinţat propria
lui editură, Editura Aula), dar şi romancierul Alexandru Muşina (în 2012 a
publicat romanul Nepotul lui
Dracula,
Editura Aula, 2012) a fost, în mod particular, un fin cunoscător şi teoretician
al poeziei, în anii ’80, dar şi în deceniile postdecembriste. Născut la Sibiu
şi absolvent al Filologiei bucureştene ca şi Mircea Cărtărescu, Florin Iaru,
Mariana Marin, Traian T. Coşovei şi alţi colegi generaţionişti – alături de
care frecventa, în anii ’80, Cenaclul de Luni condus de Nicolae Manolescu –,
stabilit ulterior la Braşov, unde a predat literatură comparată şi folclor la
Universitatea Transilvania, Alexandru Muşina a avut şi calităţi de mentor,
formînd o întreagă serie de tineri discipoli – poeţi şi prozatori (printre ei
se numără, de pildă, Marius Daniel Popescu, prozatorul afirmat de cîţiva ani în
Elveţia). În articolele sale teoretice din anii ’80 – adunate, alături de
altele mai recente, în volumul Poezia:
teze, ipoteze, explorări (Editura Aula, 2008) –, Alexandru Muşina avansa deja
ipoteza cursurilor de creative writing, pe care chiar le-a ţinut ani la rînd,
în postdecembrism, cu talent şi profesionalism, la Braşov.
Spirit coroziv în eseu, de o inteligenţă acută şi mobilă,
care şi-a asumat, conştient de stilul său fără menajamente, o anume
marginalitate, publicînd la propria sa editură, unul dintre poeţii optzecişti
de vîrf – nume inconturnabil în istoria literară românească, prin poemele sale
(a se vedea legendarul Budila-Express, cu care debutează în volumul colectiv Cinci), dar şi prin consideraţiile teoretice în domeniu, perfect
valabile şi astăzi (Alexandru Muşina este, alături de Gheorghe Crăciun, unul
dintre cei mai importanţi teoreticieni de poezie de la noi, din toate epocile)
–, Alexandru Muşina reprezintă o mare pierdere, neverosimilă – la nici 59 de
ani – a literelor noastre.
În vara trecută, Alexandru Muşina avea, în ciuda bolii,
aceeaşi vivacitate, acelaşi umor, aceeaşi vitalitate de spirit dintotdeauna. E
ultima dată cînd l-am văzut – şi de aproape – (mai venise, în primăvară, la
lansarea cărţii mele despre Mircea Nedelciu, la Librăria „Şt.O. Iosif“ din
Braşov) şi este ipostaza în care îmi va apărea, de acum, în amintire. După
Mircea Nedelciu, după Gheorghe Crăciun, colegii şi prietenii săi de generaţie –
optzecişti de vîrf, la rîndul lor –, a plecat şi el, pe un drum pe care încă
îmi vine greu să-l numesc destin.
Apărut în Observator cultural nr. 679/ 28.06.2013
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu