Ce este poezia lui Mircea Ivănescu

Mircea Ivănescu (1931-2011), dispărut dintre noi anul trecut, este unul dintre marii poeţi români şi cel care a avut o influenţă decisivă asupra poeziei noastre contemporane, începând cu generaţia ’80 – prima care-şi asumă postmodernismul – şi continuând cu generaţiile mai tinere de după ’90. Prozaismul poemelor sale, banalul ridicat la rang de notaţie poetică, discursivitatea textelor, poemele cu Mopete (un personaj care anagramează în numele lui cuvintele „poet” şi „poem”) au devenit deja celebre pentru cunoscătorii de poezie. Iată, Editura Humanitas publică anul acesta o mică antologie Ivănescu, în selecţia şi cu prefaţa lui Gabriel Liiceanu, cel care a mai publicat, tot anul acesta, un volum de interviuri cu Mircea Ivănescu, realizat cu puţină vreme înainte de dispariţia poetului (Măștile lui M.I. Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu, Humanitas, 2012).

Cred că poemele adunate între copertele micii antologii (deşi Ivănescu nu e, într-adevăr, un poet antologabil, cum spunea criticul  Ion Bogdan Lefter) se potrivesc atât de bine cu acest început de toamnă, cu lumina oblică a zilelor, încât încep chiar prin a cita câteva secvenţe, cu ritmul lor lung, melancolic, autumnal:  „toamna, desigur, poate să fie ca într-o imagine colorată/ dintr-o revistă lucioasă – (o reclamă pentru ţigări,/ în care ţi-ar face plăcere să mergi, pe sub arbori imenşi,/ cu focuri mici pâlpâind deasupra, nefireşti, şi prin iarbă/ alunecă, asemenea unui şarpe rotund, pisica)./ toamna e bine să ieşi până în fundul grădinii,/ şi să pândeşti şopârlele pe zidul fierbinte de soare,/ şi dacă răstorni capul puţin pe spate simţi/ cum se înclină anul spre iarnă –/ şi ţi se face frig. După aceea, cu pisica în braţe,/ să te aşezi la fereastră şi să priveşti/ cum se decolorează grădina –” (anul în scădere).

Pisica este şi ea un laitmotiv al poemelor acestui mare iubitor de pisici, mişcările ei lente şi elegante – când lenevoase, când de o plictiseală la limita spleen-ului – parcă împrumută ritmurile versurilor.

Iată un poem în care apare personajul Mopete, întors acasă „să-şi vadă pisica”, un poem minunat, elegant ca un dans în doi, despre „timpul pierdut”, despre vid, anxietate şi spleen: „mopete a lipsit multă vreme de acasă./ şi într-o dimineaţă s-a întors, să-şi vadă pisica –/ era o dimineaţă cu soare. în curte, frica/ lui mopete de locul acesta se strânsese, retrasă,/ lângă florile pălite de vară din brazdă la soare –/ avea acum chipul pisicii, şi îl privea/ pe mopete cu ochi impasibili, şi abia/ decoloraţi de lumina cu străvezimi autumnale./ mopete, oprit o clipă să o privească,/ o simţea, pe pisică, foarte străină. ar fi vrut/ să intre repede în casă. o nefirească/ ameţeală îl legăna pe trepte, înspre pisică, înapoi./ până la urmă, pisica a plecat, cu mersul greoi/ al plictiselii. se vedea că-i este urât” (mopete şi timpul pierdut).

Textele sunt adesea poeme de dragoste, poeme în care îşi face simţită prezenţa o „ea” abia schiţată şi în care jocurile iubirii sunt, în fond, mişcări interioare, priviri, gesturi ce trasează un întreg spaţiu fluid între cei doi: „fiecare moment care ar putea fi începutul unui miracol,/ adică? întâlnindu-i deodată privirile,/ ridicându-ţi mâna spre ochii ei, acolo unde îi dau ocol/ orbitelor riduri mărunte, şi le/ mângâi încet – nici nu se şterg – dar nu asta contează./ să-i simţi deodată viaţa care pulsează/ ca în închipuirile tale, din totdeauna, în venele mici/ pe obraz – şi ce-ţi spune ea, nici/ să n-asculţi, doar un gest de lumină./ clipa să ardă scurt pe fruntea ei, şi atunci/ să-i urmăreşti pe faţă cum lunecă adânci/ străveziile însemne ale timpului care să vină/ să dea încheiere înţeleaptă privirilor ei ridicate/ spre tine – deodată adevărate” (chiar adevărat?).

cântec de adormit elefantul este, la rândul său, un poem celebru al lui Mircea Ivănescu, un „cântec” de alint şi un „cântec” de adormit de o graţie infinită, în catrene tradiţionale cu rimă şi un fel de refren: „cu grijă întâi, să-i aşezi umbra/ în nişa peretelui – fii/ atentă la aburii străvezii/ ai gândului lui singuratec, la sumbra// încreţire a pielei pahidermatice/ după umeri – să ştii/ că din colţii lui, noiţe hieratice/ urcă pentru degetele tale portocalii.// orişicâtuşi de puţin te-ai mişca,/ să ştii, contează enorm,/ chiar şi cei mai calmi elefanţi/ îşi tremură trompa când dorm.// jocul apelor lângă tine/ ale somnului, aşteptând/ destrămarea celor mai fine/ cearcăne ale celui din urmă gând// până adoarme, şi se întoarce/ imaginea clipind obosit,/ şi ceasul se rotunjeşte şi toarce/ câte-un minut clipocit.// orişicâtuşi de puţin te-ai foi/ contează enorm/ elefanţii aud/ şi când dorm”.

În chiar volumul de debut (Versuri, 1968), M. Ivănescu reflecta într-un poem asupra naturii înseşi a poeziei: „nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit/ un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc/ cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat/ aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini –/ (…)/ …poezia nu trebuie să fie reprezentare,/ serie de imagini – aşa scrie. poezia/ trebuie să fie vorbire interioară. adică/ tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi/ respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc/ despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi/ de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,/ ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –/ şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?” (poezia e altceva?).

Da, poezia ivănesciană este, mereu şi mereu, această „vorbire interioară”, acest ecran de „gânduri doar ale mele” şi „remuşcări” pe care se proiectează prozaismul lung al vieţii, „fiinţa” iubitei, alunecările graţioase ale pisicii, vidul, anxietatea, „timpul pierdut”, moartea.

 Apărut pe Bookaholic