Critica literară. Mod de întrebuinţare în secolul XXI

Redau mai jos răspunsurile mele la ancheta iniţiată de revista Observator cultural, privitoare la modul în care mai poate fi văzută/practicată critica literară (de întâmpinare/jurnalistică; universitară) la început de secol XXI, într-o societate românească a pieţei libere şi a Internetului.

Critica literară. Mod de întrebuinţare în secolul XXI

Asistăm, în ultima vreme, la un schimb de generaţii în critica literară românească, nu lipsit de accente polemice şi, uneori, chiar de contestări vehemente. Situaţia nu este, desigur, nouă, şi s-ar putea rezuma la binecunoscuta „luptă între generaţii“.

1. Şi totuşi, care consideraţi că sînt particularităţile acestei noi confruntări a punctelor de vedere şi a argumentelor formulate de reprezentanţii diferitelor generaţii de critici?

2. Mai este, astăzi, criticul literar o instanţă cu autoritate în cultura română, capabilă să impună autori şi cărţi?

3. În ce fel s-a schimbat în ultimul sfert de secol statutul criticii literare şi cît de importantă este raportarea literaturii române la fenomenul literar contemporan din lume? Se mai poate scrie despre autorii români fără a-i judeca/ evalua în context global?

4. Cît de necesare vi se par recitirea şi reevaluarea autorilor canonici ai literaturii autohtone, dintr-o perspectivă contemporană?

1. Cred că schimbul de generaţii în critica literară românească s-a făcut deja de mai multă vreme, nu este, totuşi, o chestiune de actualitate. Cronicarii literari activi ai revistelor culturale – cei care fac cronică de întîmpinare – sînt, de regulă, critici aparţinînd generaţiilor tinere (35-40 de ani), iar polemicile literare se duc adesea între reprezentanţii aceleiaşi generaţii. Din păcate, de multe ori, aceste polemici nu sînt teoretice, de idei, ci au implicit mize legate de putere, de vizibilitate în spaţiul literar (ele pot fi polemici asumate individual sau pot fi polemici/susţineri care angajează un grup). Şi totuşi, dincolo de jocurile de putere, în anii din urmă am impresia că s-au dus, la noi, ultimele bătălii ale esteticului versus celelalte criterii de judecare a unei opere literare (contextualizare socio-istorică, relevanţă mentalitară, raporturile esteticului cu politicul şi socialul etc.). E curios că nu numai criticii din vechea generaţie – cum este cazul mai recent al lui Nicolae Manolescu, în polemica cu tinerii critici – au îmbrăţişat cauza esteticului, ci şi voci mai tinere; oricum ar fi, au fost ultimele „zvîcniri” ale unei cauze deja pierdute, care şi-a dat întreaga măsură în perioada comunistă (printr-o serie de critici de ţinută, printre care se numără Nicolae Manolescu), într-un context specific, în care esteticul era o ultimă redută, singura zonă în care se putea articula un discurs intelectual decent, sustras manipulării ideologice. Dar acestea sînt deja lucruri foarte bine ştiute, tot aşa cum ştim astăzi că esteticul nu mai poate fi separat, extras ca un soi de „esenţă” din compoziţia operei literare. Cărţile au, în lumea postmodernă, o relevanţă mult mai complexă, plurală, iar criticul – pentru a se adapta şi a-şi înţelege, în fond, epoca – trebuie să se deschidă, să înţeleagă (să ia în calcul) diverse fenomene literare (zona comercialului, subgenurile literare în vogă, cărţile de succes şi mecanismele lor etc.), nu să se închidă în „cercul strîmt” şi exclusivist al criteriului estetic. Cu atît mai mult cu cît ne ajung din urmă – pe noi, criticii literari – presiunile pieţei de carte, ale liberei ei circulaţii şi ale Internetului, unde proliferează site-urile şi blogurile de carte.

Altfel, polemicile între criticii tinerelor generaţii au atins, cumva, tot zona esteticului, s-au dus în jurul ideii de canon, de rediscutare a canonului, de relativizare a lui, prin introducerea altor factori, extraestetici.

2. Ne aflăm, cumva, în situaţia – ca să invoc un serial în vogă (construit inteligent pe patternuri sociale şi umane), Game of Thrones – a nenumăraţilor pretendenţi la tron care se luptă între ei, fără să-şi dea seama că sînt ameninţaţi din umbră de „Umblătorii Albi“. Criticii se luptă între ei pentru a avea autoritate, dar pericolul care-i pîndeşte vine din afară: pierderea audienţei, pierderea luptei cu publicul larg, presiunea pieţei de carte într-o societate democratică. Criticii (vorbesc de critica de întîmpinare) riscă, aşadar, să se lupte şi să se citească între ei, iar publicul mai larg să se orienteze spre alte zone: site-uri şi bloguri de cărţi mai accesibile, mai puţin elitiste, nepreocupate de jocuri de putere. Prin forţa lucrurilor, criticul nu mai poate avea într-o societate democratică autoritatea pe care au avut-o în comunism cîţiva oameni din branşă (Nicolae Manolescu, Eugen Simion). Dar el poate avea o anumită notorietate în spaţiul public, construită în timp, cu migală, cu efort, cu perseverenţă. Condiţiile importante, după mine, ar fi: a avea lucruri de spus, gust şi talent la scris, a fi informat şi deschis la nou şi, last but not least, a avea o etică profesională (onestitate, consecvenţă, atitudine). Adevărata provocare este – în această explozie a mediilor de comunicare – de a reuşi să obţii o notorietate în diversele medii de comunicare (pe hîrtie şi on-line) şi în diversele straturi de public (public avizat, public larg), păstrînd profesionalismul (vezi condiţiile de mai sus) şi făcînd faţă veleitarismului de succes (cu trafic) din mediile on-line.

3. Statutul criticii literare s-a schimbat radical, în ultimul sfert de secol, în sensul deplasării ei de la centru către o zonă periferică, tot aşa cum criteriul estetic a fost „detronat“ – ca să mă păstrez în perimetrul Game of Thrones – de alte moduri de abordare ale fenomenului literar (integrat teritoriului mai larg, interdisciplinar, al ştiinţelor umane). Literatura română nu mai poate fi judecată izolat – nici n-a fost judecată aşa decît în comunism, într-o perioadă istorică aberantă –, scriitorii români au, de altfel, acces acum la pieţele de carte europene (prin traduceri, participări la tîrguri de carte, colocvii, lecturi de poezie în străinătate). Scriitorii străini vin şi ei în România, sînt traduşi foarte mult, există schimburi culturale din ambele direcţii: cred că, din acest punct de vedere, avem o viaţă culturală normală, iar criticul literar (care se mişcă şi el, călătoreşte, vede şi citeşte autori străini ) ţine seama – implicit – de reperele literare internaţionale.

4. Recitirea şi reevaluarea autorilor canonici ai literaturii autohtone sînt operaţii absolut normale şi necesare – aş spune chiar sanitare (aşa cum scuturi praful de pe obiecte) –, în mod periodic, în orice cultură care se respectă. Canonul trebuie revizitat, relativizat, discutat – în asta şi constă, în fond, vitalitatea autorilor clasici, capacitatea lor de a ne mai spune ceva astăzi, dar şi capacitatea noastră de a-i înţelege, în contextul de origine, dar şi în contextele ulterioare de receptare. Nici un lucru rigid, îngheţat, încrîncenat nu este viabil, ci dimpotrivă, teritoriile mobile, care permit schimbul de opinii şi deci viaţa intelectuală veritabilă.

Apărut în Observator cultural nr. 723/ 23.05.2014

Intervenţiile la dezbatere se pot citi aici şi aici.

Despre critica de întîmpinare

Ştim cu toţii – cei care activăm în zona literară, dar şi cititorii, mai mult sau mai puţin avizaţi, care frecventează această zonă – acest lucru: critica de întîmpinare a pierdut teren după ’90 (în mod firesc) şi a devenit o activitate de nişă, ce riscă din ce în ce mai mult să se închidă în propriu-i cerc şi să-şi piardă publicul cititor (marele public). În condiţiile în care, în economia de piaţă, s-a redus drastic numărul de publicaţii literare, în condiţiile în care PR-ul editorial şi proliferarea blogurilor pe teme literare (ţinute de cititori amatori, deşi asidui) cîştigă un public cititor mai repede decît cronicile de întîmpinare din (puţinele) reviste de specialitate, criticii literari continuă totuşi, la noi, să exercite această activitate desuetă în Occident (unde există, pe de o parte, studiile universitare, academice, iar pe de alta, jurnalismul cultural). Şi o fac, în cel mai fericit caz, în numele afirmării valorii estetice şi al unei receptări profesioniste a cărţilor discutate, în răspăr cu PR-ul editorial sau cu discuţiile diletante de pe bloguri.

Acesta e cazul fericit şi cred, într-adevăr, că asta ar trebui să facă, astăzi, criticul (cronicarul) literar – cu ochii la publicul (mai) larg, căruia să-i împărtăşească entuziasmul, empatia, rezervele, criticile sale – după caz –, dublate în permanenţă de competenţele sale de cititor profesionist.

Pe de altă parte, mă despart de anumite inerţii ale criticii de întîmpinare, perpetuate de dinainte de ’90 – din lunga perioadă comunistă, în care cronicarul literar săptămînal, dătător de verdicte şi creator de ierarhii literare stricte, de pe „redutele“ receptării estetice, dobîndea un imens prestigiu simbolic (exemplul cel mai relevant este, fireşte, cel al lui Nicolae Manolescu).  

Critica de verdict este, în fond, o critică autolegitimantă; iar în condiţiile unei societăţi globalizate şi informatizate, ale unei receptări diseminate a cărţilor şi literaturii, de către diverse categorii de public, a regîndirii condiţiilor, poziţiei şi statutului însuşi al literaturii în lumea actuală, cea dintîi nu mai are nici un sens.  

Cu excepţia aceluia inerţial, de exercitare a unei autorităţi mai mult sau mai puţin iluzorii în cadrul unui mic grup (sau club, dacă vreţi), iar nu în cîmpul cultural vast, multiplu şi incontrolabil de dincolo de cele cîteva reviste literare în care se duc „bătăliile“ intra muros ale criticilor literari. 

Lumea literară e restrînsă

Lumea în care activează criticii literari e, aşadar, îngustă: cîteva reviste de specialitate, instituţiile literare (universităţi, institute) şi editurile. Lumea se cunoaşte, practic, cu toată lumea, şi se întîmplă adesea ca un critic literar să activeze în mai multe dintre aceste locuri deodată. Există critici angajaţi la edituri, critici prieteni cu scriitorii, critici universitari care trebuie să ţină cont de tot felul de obligaţii instituţionale etc. E o „specificitate“, aşa-zicînd, a spaţiului cultural românesc (motivele sînt financiare şi, evident, de prestigiu)... 

Nu se poate vorbi propriu-zis de conflicte de interese (după cum s-a remarcat), ci mai degrabă de legile nescrise ale breslei, cum s-a zis, dar de fapt, nici măcar (pe nişte meleaguri unde oamenii sînt experţi în nerespectarea regulilor de tot felul...), ci de propriile „legi“ interioare, personale. În ultimă instanţă, critica literară e o activitate cu tine însuţi, în solitudine, ca si scrierea literaturii, făcută publică ulterior. E o activitate întîi de toate interioară, individuală şi abia apoi mondenă, făcută publică.

După mine, e nevoie de o anumită distanţă, pe cît posibil – personală şi instituţională –, care să-ţi permită să judeci în acord cu principiile tale proprii, cu anumite convingeri personale, moralitatea criticului fiind, de fapt, onestitatea lui, iar aceasta din urmă definindu-se în raport cu sine însuşi şi implicînd, din punctul meu de vedere, şi o anumită consecvenţă de opinie în practica critică. Nu putem vorbi de obiectivitate decît în sensul onestităţii criticului în raport cu propriile criterii de lucru şi convingeri şi în sensul punerii în paranteză a umorilor, ca şi a relaţiilor personale de dincolo de textele recenzate.

E vorba de o ţinută în raport cu propria imagine de sine şi în raport cu cititorul, pe care trebuie să-l convingi – în timp, fireşte –, că trebuie să-ţi acorde credit, să meargă pe mîna ta, pe gustul tău, pe priceperea ta în materie de literatură. Dar e vorba şi de o disponibilitate empatică, afectivă, de o „privire îndrăgostită“ şi în fond umană faţă de cărţile despre care scrii (cum bine zicea Antonio Patraş, în prima parte a acestei dezbateri). Cred că un cronicar literar trebuie să scrie şi pentru el, şi pentru cititor, şi despre autorul cronicat, dar şi despre el însuşi (în mod implicit, desigur). Modul în care faci critică este, în ultimă instanţă, aşa cum a spus-o demult Oscar Wilde, o formă de autobiografie. Şi critica este, tot Oscar Wilde a spus-o, o modalitate de a face accesibil frumosul, în formele lui literare, publicului (în alte forme decît cele ale scriitorului propriu-zis). Criticul trebuie să scrie şi creativ, şi tehnic, şi empatic, şi uman, pentru a contribui – în faţa cititorului (şi împreună cu el) – la amplul discurs cultural, social, antropologic etc.

Polemică, nu pamflet

Pe de altă parte, recunosc că nu găsesc normală o practică din nou locală, specifică: criticii care activează constant, regulat, la mai multe reviste, cu ideologii (poziţii) opuse... Ideologia (aşa-zicînd) a unui critic ţine, după mine, şi de ideologia unui spaţiu în care s-a afirmat sau se manifestă, sau pentru care a optat la un moment dat. E nevoie, întotdeauna, de o poziţionare, la un anumit moment, şi asta implică şi onestitatea de care vorbeam mai devreme.

Ceea ce mi se pare mai neliniştitor astăzi e tocmai această tendinţă bizară de (re)uni­ficare a cîmpului critic, de dispariţie a „opoziţiei“ democratice, a diversităţii de poziţii, care se manifesta în mod benefic după ’90...

Visez la respectul cititorului şi al colegilor de breaslă, la polemica civilizată, şi nu la pamflet (cum am mai zis şi cu altă ocazie). La civilitate şi eleganţă. Nu-mi plac bătăliile intra muros (de tipul celei desfăşurate pe blogul revistei Cultura); nu am nimic împotriva prieteniilor dintre scriitori şi critici, adesea bazate pe afinităţi literare, pe cărţile în sine, dar sînt împotriva spiritului de gaşcă în cîmpul literar, ca şi a celui contrar, de distrugere a zonelor de opinie divergente într-un fel de pactizare a tuturor cu toţi...

Apărut în Observator cultural nr. 621/27.04.2012, în cadrul dezbaterii Independenţă, spirit critic şi conflict de interese în critica literară.