Anul 2011 a fost, într-adevăr, un an foarte bun pentru poezie. Printre apariţiile sale demne de interes s-a numărat şi volumul lui Răzvan Ţupa, poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti (Casa de Editură „Max Blecher“). E vorba de cea de-a treia carte a poetului, după volumul de debut Fetiş (2001) şi Corpuri româneşti (2005). E de spus şi că volumul de debut a apărut într-o ediţie revăzută în 2003, sub titlul, simptomatic, de Fetiş – o carte românească a plăcerii. Înainte de a vorbi despre cel de-al treilea volum de poeme, trebuie spus că Răzvan Ţupa (n. 1975) ocupă o postură şi o poziţie interesante în actualul nostru peisaj poetic. Deja din titlul ediţiei revăzute a cărţii de debut, e vizibilă încercarea de a trece de la domeniul privat, intim al poeziei la spaţiul public, social şi chiar naţional („românesc“) – cu riscurile de rigoare – al poeticului, dimpreună cu efortul de cuprindere teoretică a fenomenului poetic contemporan (în conceptualizarea a ceea ce el numeşte „corpurile româneşti“).
Iniţial un delicat poet al senzaţiei, al fulguraţiei şi volatilului (al „aerului“ dintre lucruri) – pe care le regăsim, de altfel, şi în macropoemele şi montajele de acum –, Răzvan Ţupa face acest important salt către poezia cu deschidere socială, către poeticul aşa-zicînd „relaţional“ (pentru a folosi un cuvînt drag autorului). Mai întîi prin eforturile conceptuale, care fac şi ele o figură aparte în peisajul poetic al momentului – dominat de „zgomotul“ generaţiei douămiiste, care se revendică insistent ca grup, fără însă a propune o minimă configurare/ delimitare teoretică. Apoi prin seria de întîlniri şi evenimente avînd ca punct de interes literatura contemporană: „Poeticile cotidianului“, „Ateliere relaţionale“ (între 2005 şi 2010). Extinderea aceasta a poeticului merge şi mai departe – cum era de aşteptat. Informat în materie de poezie actuală (românească şi internaţională) şi bun moderator al evenimentelor organizate, Răzvan Ţupa a creat şi un site, poetic.ro, consacrat fenomenului poetic românesc şi internaţional (inclusiv părţii lui instituţionale, evenimentelor şi festivalurilor de gen). Cu alte cuvinte, poetul şi-a creat un întreg spaţiu alternativ de „luptă“ – în raport cu, să zicem, critica en place, dar şi cu revendicările de grup generaţioniste. El şi-a creat şi un public al lui, prin evenimentele organizate şi, mai recent, prin performance-urile şi videopoemele sale, prin conectarea la tehnologia (proiecţii video, muzică electronică) şi spiritul vremurilor (cam asta înseamnă astăzi „a scoate poezia în stradă“).
Într-un amplu şi conştiincios bilanţ al cărţilor de poezie din 2011 publicat pe site-ulpoetic.ro (Poezie 2011: ordinea poetică şi dezordinea poeziei), Răzvan Ţupa vorbeşte, printre alte categorii poetice identificate, despre „evoluţii şi falimentul gîndirilor literare totalitare“, despre „redescoperirea societăţii“ şi „resurecţia responsabilităţii poetice individuale“. În asemenea direcţii se îndreaptă chiar poezia lui, evoluînd ea însăşi, cum spuneam, de la intimism la social, de la fulguraţie la montaje cinematografice şi de la persoana I singular la persoana I plural ori la un „tu“ generic.
poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti e un volum alcătuit din trei secţiuni, împărţite şi ele, savant şi minuţios, în alte subsecţiuni, şi poemele însele au strofele numerotate, din aceeaşi rigoare tehnicistă (supralicitată, totuşi): „Praf de stele. 77 de note de poezie şi 2 tăceri”, „Cerul din Delft“ şi „Marea planşă a cotelor memoriei“. Textele sînt şi ele de facturi diverse, mai ales începînd cu cea de-a doua secţiune, ele incluzînd poeme „orale“ şi poeme publicate pe Internet sau concepute pentru anumite proiecte literar-artistice.
Tensiunea poemelor lui Răzvan Ţupa se joacă chiar pe această linie între notaţia interioară, volatilă, în siajul unui idealism romantic prelucrat postmodern – ale cărei cuvinte de ordine sau laitmotive sînt: „vis“, „gînd“, „prezent“, „aer“, „senzaţie“, „linişte“, „respiraţie“ – şi poezia performată, experimentală (adesea cu rime interioare, ironice), uneori ludică, poezia orală, citită cu voce tare. La care se adaugă şi intenţia – cu orice preţ – a poetului de a face poeme (şi volume) conceptuale, tehniciste, intelectualiste.
Primul poem, lucruri, e un montaj de instantanee între care aceste imagini pline de fineţe, de suavitate, de motive romantice asumate postmodern, cu o tristeţe discretă: „(9) acum noaptea încearcă să/ ne asigure că lumina/ vine din vise// un lunetist finlandez este ales să nimerească luna/ totul să se întoarcă şi/ pleoapele să trezească iarăşi/ lumea// cu o singură privire/ tot ce ai fixat rămîne/ în aer nu o să cadă/ pentru că nu mai are cînd// (10) de cele mai multe ori/ de o parte şi de alta/ a vocii sînt alte voci/ doar că tu foloseşti liniştea// forma pe care o iau/ lucrurile/ odată ce sînt spuse// este de fiecare dată/ lumea/ pe care o păstrezi// singura lume posibilă/ o senzaţie reală/ dar senzaţie şi de aici/ se poate începe se poate construi// (11) ca atunci cînd aveam impresia/ că, uneori, ceea ce visez poate să schimbe lumea/ şi cu bărbia uşor aplecată/ nu mişcam nici un deget atunci/ odată ce mă trezeam/ micşoram ochii şi alegeam/ toţi împreună ordinea zilei“. Şi alte diafanităţi: „sau poate grei de/ toată ziua noi/ ne lăsăm uşor/ sub pojghiţa fină/ ca o atingere/ răsfirată peste tot“ (ore de stele); sau: „(63) spun şi mă opresc/ să îmi recapăt suflul/ de fiecare dată cînd/ laşi un gînd/ să ia locul aerului/ gata să tremure/ cu vocea asta// (64) şi un lucru este un fel/ de voce/ pe care încă nu am aflat/ ce fel de aer o aduce/ pînă la noi“ (respiraţii).
Răzvan Ţupa asamblează atent asemenea instantanee, în succesiuni cinematografice, în care intensităţile vocii poetice variază, fireşte, pe o gamă ce merge de la suavitate la angoasă, deşi cea din urmă e mereu surdinizată, nu atinge niciodată note acute (poetul se păstrează întotdeauna la un nivel al suprafeţelor): „(68) te fereşti de trăznet, de guri de canal închise/ de liliecii mici care se aud la mansardă/ dar cel mai rău este cînd picioruşele luminiscente/ din jurul fiecărei spaime sapă din visele tale“ (respiraţii). Cred că flash-urile acestea îi ies cel mai bine lui Răzvan Ţupa, ca şi toate acele imagini ale diafanului. În secţiunea a doua, „Cerul din Delft“ (cu un referent de-a dreptul poetic!), subsecţiunea „poemelor sportive“ conţine, de pildă, texte cu titluri ilustrative pentru ceea ce spuneam: blitz negru, ieşire în decor, contur lejer, semnele de pe gleznă, şi tot restul este atingere ş.a.m.d. O poezie de stare, de senzaţie şi de cuvînt, reciclînd romantismul şi modernismul poetic: „Pentru tine aerul se strecoară în povestea zilei tale/ transformă totul într-o/ Viaţă care nu mai este experienţă e numai stare persistentă// [...] Cerul din Delft se desfăşoară deasupra ta într-o noapte care/ Sînt toţi ceilalţi străbătuţi de luminile unui singur cuvînt“ (Şi vorbe, din subsecţiunea „relaţii glisante“). Din zile de praf mai citez o secvenţă dintre cele mai frumoase, încărcate de aceeaşi „filozofie” volatilă a clipei, secondată, totuşi, de un vag regret al timpului care trece, heraclitean: „se întîmplă să vii cu toate/ nuanţele serii pe urmele tale/ lovindu-ţi oglinda retrovizoare/ cu urmele zilei în care/ nu o să ne mai întoarcem niciodată/ pentru că niciodată nu o să mai/ fim aşa siguri că tot ce se poate/ este să fim aici“ ((36) vineri).
Lăsînd acum la o parte textele interiorităţii, să ne îndreptăm către cele interactive şi sociale. Ele sînt incluse la finalul secţiunii a doua şi sună complet diferit, evident: discursive, angajante, ironice, provocatoare: Adrian. O melodramă (text „cenzurat pe un site literar“, ne informează autorul), „Cel mai mare pericol, statul“, poem ORAL [sau] veniţi să luaţi LUMINĂ [sau] tupy-paste DIN GURA literaTURIŞTILOR, Imnul României, [La mormîntul lui A.P.] psihopoem [cu clubişti nazi wanabe], legături bucureştene: corpuri româneşti, monumentul de aer. Sînt texte performate, „relaţionale“, citite cu voce tare, în care se face simţită acea „resurecţie a responsabilităţii poetice individuale“. Ultima secţiune, alcătuită din poeme mai scurte, numite lichidităţi sau acţiuni – create, pare-se, pentru anumite proiecte de lectură publică –, fac, totuşi, un pas înapoi în direcţia interiorităţii, a poemelor din prima secţiune a cărţii. Presupun că drumul e, cum se spune, undeva la mijloc, pentru că cea dintîi secţiune şi jumătate din cea de a doua conţin textele cele mai reuşite ale volumului.
Pe de altă parte, mai puţină conceptualizare în poeme e de dorit – nu şi în evaluările teoretice şi critice pe care le realizează cu acurateţe Răzvan Ţupa pe site-ul său poetic –, în fond, e contra naturii, a fiinţei de aer, aşa-zicînd, a poetului.
Şi totuşi, acest volum marchează o „evoluţie“, cu o vorbă a poetului, faţă de Corpurile româneşti, echilibrînd mult mai bine poezia de fineţe, poezia interioară cu deschiderea socială, performance-ul şi videopoemul pe care Răzvan Ţupa le practică cu talent, ocupînd o nişă destul de puţin frecventată, încă, la noi.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu