.
.

vineri, 9 martie 2012

Un roman scris la masa de poker

Născut în 1989, în anul Revoluţiei, Bogdan Coşa debutează la 22 de ani cu romanul Poker (2011) – carte cîştigătoare a Concursului de debut al Editurii Cartea Românească (ediţia 2010). Aşa cum scrie Mircea Martin pe coperta a patra, Poker poate fi socotit un roman „de generaţie“ – luînd termenul în modul cît mai relaxat cu putinţă şi mai ales în sensul lui cronologic –, al unei generaţii mai tinere, iată, decît aceea, zgomotoasă, a douămiiştilor. Fără nici un fel de reminiscenţe din comunism, aşadar fără nici un fel de reacţii defulatorii născute din constrîngerile, cenzura şi autocenzura fostului regim, Poker nu este un roman „zgomotos“, ci mai degrabă muzical, melodios, cursiv – pare scris nu la masa de poker şi în fumul gros de ţigară, cum zice autorul, pe coperta a doua, ci mai degrabă pe ritmul pieselor muzicale (cu predilecţie psihedelice) din căşti, mai vechi sau mai noi, dintre care unele dau şi cîteva titluri de capitole: Riders on the storm, When the smoke is going down, The House of The Rising Sun. Un roman de genul Muzici şi faze de Ovidiu Verdeş – pentru a cita doar un titlu, şi românesc, din seria romanelor cu personaje care-şi consumă revolta tinerească, underground, antisistem (aici, în speţă, anticorporaţie). Pentru protagonistul romanului de faţă soluţia de a crea o „breşă în sistem” e pokerul, mai întîi pokerul on-line, iar apoi pokerul la masa de joc. Deşi autorul ţine să ne avertizeze – dacă mai era nevoie – că şi pokerul e un soi de drog, dacă nu ştii să te opreşti, protagonistul cărţii pare a fi un tip rezonabil, care porneşte la drum din motive foarte întemeiate: are nevoie de bani ca să-şi termine studiile.

Literatură şi viaţă

Din acest motiv, dar şi din altele – partidele de poker jucate în cazinourile din oraş, apoi din Bucureşti şi în genere din România, nu par să se compare cu adevăratele campionate din lume, nici ca amploare, nici ca sume de bani puse în joc –, Poker e un roman soft, în care cei trei prieteni – protagonistul (care nu primeşte un nume), Mişu, Matei –, deşi par „băieţi răi“, înjură, se îmbată, joacă poker etc., sînt de fapt nişte „băieţi buni“ sau, vorba motto-ului din Goodfellas al lui Scorsese: „We were goodfellas. Wiseguys“. E clar că romanul îşi conţine, ironic, postmodern, referinţele culturale, literare şi muzicale, alături de propriile experienţe în materie de poker ale autorului: „Acest roman a fost scris din prima seară în care am intrat la masa de poker – îmi amintesc perfect camera plină de fum şi sentimentul vag că fac ceva ilegal. Ştiam că aici se va ajunge. Au urmat rescrieri, noapte de noapte, în ochii jucătorilor, în sunetul de jetoane aruncate pe masă, trei ani la rînd“. Bogdan Coşa are talent de prozator – cum s-a şi remarcat – şi trece toată această experienţă într-o carte, inventînd o acţiune cu suspans şi mafie locală, pigmentată de o poveste de dragoste în care rolul principal şi-l dispută două fete, Ada cea cu nume cu trimiteri livreşti, cea cu ifose literaro-filozofice, cu alură franţuzească – o prezenţă din umbră, în evocare, ce apare doar la final, contemplată în timp ce doarme –, respectiv Andreea, jucătoarea de poker, fata matură şi pragmatică de 27 de ani, tînăra femeie sigură pe farmecele ei. Protagonistul însuşi – de vîrsta autorului – traversează această experienţă amoroasă – are l’embarras du choix între două fete – şi de gambler pentru a scrie, fără să ştie, un roman, aşa cum făcea, pe vremuri, eroul lui Anton Holban.

Deşi la 22 de ani Bogdan Coşa nu are încă suficientă experienţă de viaţă pentru un roman minimalist, biografist, cotidianist, Poker trebuie luat drept ceea ce este: un roman al vîrstei, al revoltelor ei, al fantasmelor, naivităţilor, exceselor ei. Frazarea scurtă şi alertă, descripţiile, dialogurile, însă, arată condei de prozator: nu au note false şi, în plus, au pe alocuri prospeţimi, suavităţi, ingenuităţi foarte tinereşti – cum sînt secvenţele repetate, mici laitmotive, în care intră în scenă motanul eroului, Jack, punctînd acţiunea. Pe de altă parte, trebuie spus că autorul face cu bună ştiinţă concesii aşa-zicînd comerciale (de care nu ştiu dacă chiar era nevoie), împrumutînd protagonistului o biografie melodramatică – în copilărie locuieşte cu părinţii într-o garsonieră confort II la periferia oraşului, tatăl o părăseşte ulterior pe mamă pentru o roşcată, iar mama moare subit de un cancer, lăsîndu-l singur pe lume, doar cu sprijinul unui bun prieten, Matei, şi al tatălui acestuia...  Ajuns la facultate, tînărul se apucă de poker – în ambele variante –, cîştigă ceva bani cu care îşi plăteşte un apartament mai omenos şi mai central, unde locuieşte împreună cu motanul cules din „gangul“ blocului.
Aici, în acest apartament debutează acţiunea cărţii. Aici, personajul se trezeşte mahmur şi autoironic, recitînd versuri din Ioan Es. Pop: „Da, aici nu stau decît doar cei ca noi... Nu-l mai găsesc pe Pop, cartea aia verde, pagini aspre şi font mişto, cum am văzut eu în nişte antologii de poezie franceză. Vreau neapărat să citesc poezia aia. Aş deschide ochii să caut volumul, dar mă gîndesc că mă ustură, deşi sub plapumă trebuie să fie întuneric. Lumina ustură dimineaţa. Sau oricînd m-aş trezi. Inspir cu putere şi simt cum nasul mi se videază. Am nările înfundate. Plouă“. Pe Henry Miller îl citeşte în cadă, fascinat pînă la uitare de sine de puterea de viaţă a poveştilor lui: „Demenţă. Omul ăsta parcă a trăit cinşpe vieţi în comparaţie cu orice alt scriitor şi o sută în comparaţie cu un corporatist. [...] Rîndurile lui emană viaţă, fiecare corp de literă emană viaţă. Cînd închizi cartea, titlul emană viaţă. Unii mint atît de mişto, povestesc atît de bine, încît ajungi să nu mai ştii care-i viaţa adevărată. Dacă eşti aici sau acolo. Copil sau bătrîn. Bărbat sau femeie. Viu sau mort“.

Un debut simpatic

Urmează şi „viaţa adevărată“ a personajului: intră în scenă, în apartamentul de mai sus, prietenii, Matei şi Mişu, cel de-al doilea (care, actualmente, doarme „lemn“ în dormitor, beat de necaz) disperat că fratele lui, Dragoş, bun jucător de poker şi amator de droguri, a dispărut cu toţi banii lor. Povestirea curge simpatic şi captivant, ca o introducere în vocabularul şi atmosfera jocului de poker: „Fumăm ca turcii. Între timp am terminat orezul, iar carnea-i aproape prăjită. Eu frec usturoiul pentru un mujdei de zile mari. În loc de smîntînă, o lingură de lapte şi mai mult ulei. Acelaşi rezultat. Pui doar mai mult ulei pentru consistenţă.
Îi povestesc lui Matei pe-ndelete despre Dragoş, despre felul în care se comporta în ultimul timp. Îl simţisem că o arde aiurea, dar nu m-aşteptam să-mi confirme bănuielile chiar în halul ăsta. Ne întîlneam des la turnee de poker. Nu îi mergea rău. Per total, cîştiga. În general, chiar mai mult decît mine. A fost dintotdeauna cu o secundă mai bun la turnee live. Eu mergeam puternic pe cash-game-uri. Cu banii pe masă. Mai riscant, dar, paradoxal, mai sigur pentru mine. Aveam răbdare, aşteptam încrucişări mari. În rest, jucam multe mîini, doar să-mi fac o imagine de jucător loose, dezorganizat. Dar pierdeam puţin, un sfert din cît luam pe cîte-o încrucişare. Schimbam des locurile, jucătorii. Nu voiam să-mi schimb stilul pînă nu-i ardeam pe toţi potenţialii peşti. Nu-mi plăcea să joc cu proşti, atîta tot. În poker e o vorbă magică: don’t bluff an idiot“.
Cît priveşte cele două fete... Ada e snoabă, e „leşinată“ după artă şi cultură, locuieşte într-o vilă plină de „tablouri pe pereţi, măşti, vaze şi tot felul de obiecte artizanale“, iar părinţii ei citesc... Dan Puric. Andreea locuieşte şi ea într-o vilă, are şi ea o mansardă, o maşină, însă e o tipă mai pragmatică şi mai matură – are 27 de ani – care-l impresionează pe protagonist tocmai prin acest ascendent asupra lui: „E o femeie, dar nu pot s-o privesc ca pe-o femeie. La 27 de ani eu o proiectez mult înapoi, la vîrsta pe care-o am eu sau mai puţin, chiar dacă grija, eleganţa, seriozitatea ei sînt aproape materne. [...] E vîrsta la care nu mai ţii totul pentru tine, e vîrsta la care îţi doreşti să dai, să fii de folos. E vîrsta la care eşti pe muchie, într-o parte e trecutul, în partea cealaltă e viitorul. Echilibristică între nostalgie şi proiecţii imaginare complexe, idealuri, spre o finalitate. E vîrsta la care niciodată nimic nu e sigur“. Pe jumătate autoironic – „eu, care-am crescut într-o garsonieră, şi aia cu chirie o bucată, să umblu cu tipe cu mansarde şi treburi de-astea?“ –, pe jumătate asumîndu-şi ingenuităţile vîrstei, personajul lui Bogdan Coşa este, în fond, departe de a fi un tînăr furios, e mai degrabă un tip rezonabil şi, poate, prea cuminte. În schimb, are toate şansele să placă mai ales cititoarelor: cu un destin puţin melodramatic, iubitor de animale, priceput la bucătărie, aspirînd către o viaţă stabilă şi de familie, el are exact toate datele unui „băiat bun“.

Una peste alta, cartea se citeşte rapid, e alertă şi bine scrisă – autorul ştie să creeze şi momente de suspans –, dă dovadă de o anumită sensibilitate şi chiar de unele observaţii de viaţă ce arată disponibilităţi de prozator. Deşi compromisurile de subiect în scop comercial sînt, adesea, un cuţit cu două tăişuri, partea bună e aceea că romanul poate să cîştige – probabil a şi făcut-o – un public mai larg de cititori. Cartea marchează, sper, un nou interes al tînărului public cititor pentru romanele româneşti; ea are, de pildă, printre puţine cărţi de la noi, şi un trailer, dar şi o copertă care să vîndă.
Poker e, aşadar, un debut simpatic, un roman scris cu talent. Tocmai de aceea, el obligă, în perspectiva cărţii ce va urma.

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu