Poezia cinică şi horror a realităţii (virtuale)

Vlad Drăgoi (n. 1987, Codlea) aparţine, probabil, celei mai recente „generaţii” de poeţi. El a publicat în 2013, la Casa de Editură Max Blecher, volumul Metode (al doilea său volum de poezie). „Metodele” poetice ale lui Vlad Drăgoi sunt o serie de poeme care s-ar putea rezuma astfel: minimalism (în sensul de reprezentare a cotidianului, dar şi, mai ales, a unor gesturi minimale), umor negru, cinism, secvenţe trucate şi violente ca în filmele horror. Textele poetice sunt interesante prin sound-ul lor aparte, prin umorul negru şi butaforia macabră, prin toate aceste scenarii crude de viaţă, dar complet virtuale, ca desprinse din filme (horror, thriller etc.) şi jocuri pe calculator – interesante, aşadar, pentru o întreagă tânără generaţie „consumeristă”, cinică şi branşată non-stop la Internet, la căşti etc., aşadar la o întreagă realitate virtuală –, însă ele prezintă şi un risc considerabil: manierismul. Concentrate sau mai ample, „micrometode” sau, după caz „macrometode” (cum singur le numeşte autorul), poemele urmează aceeaşi reţetă de construcţie, care mizează pe umor negru, pe poantă, pe „violentarea” cititorului fie prin imaginile crude (decapitări, dezmembrări ş.a.m.d.), fie prin detaliile scabroase. Un exemplu (primul din cele opt texte din „Macrometode”, scrise după aceeaşi formulă):

„stau la coadă să-mi iau bilet. în faţa mea o fe/ meie îşi face abonament. Din cauza asta coa/ da se lungeşte tot mai mult troleele pleacă nu/ stau după noi. mă gândesc că întârzii la curs ies/ din rând mă duc la femeie şi îi dau un pumn în/ urechea dreaptă buf. cade pe cărămizile octo/ gonale şi îşi rupe o mână trosc încep să îi dau/ cu picioarele în gură până se umple de sânge şi/ nu se mai mişcă deloc. mă uit puţin la ea dau să/ mă întorc la coadă dar alunec pe balta proaspă/ tă de sânge şi cad lângă cadavru buf. cineva în/ cearcă să mă ajute să mă ridic îmi întinde o mâ/ nă eu îi fac semn că nu că dacă îi dau şi eu mâna/ ne mânjim amândoi şi mai bine nu. mă şterg de/ pantaloni mă uit la degete şi la palmă zic se pu/ tea şi mai bine dar asta e. după cinci minute sau/ mai mult nu ştiu sigur mă ridic îmi iau bilet şi sar/ în troleu. sunt fericit că ajung la timp”.

„Micrometodele” – cele treizeci de poeme scurte cu care începe volumul – sunt concentrate, iar ingredientele amintite deja sunt cât se poate de transparente: umor negru, macabru, violenţă, cinism, scabros. Ele merg pe principiul – beckettian, aş zice – al reducerii la zero, la actele minimale, dar în registrul umorului negru (adaugă şi un strop de urmuz, în stil horror şi comedie neagră): „ce faci bine tu bine te mai doare mâna nu/ acum e bine ba nu e am adus/ un ferăstrău ţi-am tăiat-o nu/ mai ai mână de ce ai făcut asta” (10). Sau: „se iau melci se bagă/ în pungă se calcă se arată/ conţinutul unei mame cu păr alb/ scurt zâmbetul pe care îl/ vei primi e pentru un copil bun tu eşti un copil/ bun să nu uiţi asta” (24).

Scenariile virtuale – pe modelul secvenţelor de film (horror) – sunt mixate cu secvenţele cotidiene şi minimaliste în stil optzecist şi douămiist (autorul apare în texte cu numele propriu); există, pare-se, şi „câteva poveşti foarte frumoase de dragoste”, cum ne avertizează ironic poetul, pe coperta a patra, dar ele au acelaşi aer urmuzian updatat, în registru mai negru: „aşa şi noi, nopţile de august/ cu cearşaful strâns în braţe/ ca un pui de focă inert, perfect acomodat/ climei care în mod normal/ ar fi trebuit să-i facă rău/ de pe braţul cu cioc de fier urmărim/ cum braţul cu cioc de fier/ şi tone presiune sfarmă pereţii locului...” (dragoste frumoasă).

Volumul se încheie – culmea – într-o notă autentică, nu trucată, aşa cum ne-am fi aşteptat după tot acest şir de poeme. În ultimele două texte, indigorupt, respectiv şi vlad a pierdut – din ciclul „ultimele poveşti frumoase cu vlad” – se face simţită o tristeţe amară, cât se poate de nejucată, alcătuită din alt soi de ingrediente, precum singurătatea, prezentul gol (şi vlad a pierdut) sau lucrurile trecute, pierdute, „ca o cochilie incasabilă/ făcută din tristeţe humă/ & noroi”: „şi, în fine, dacă aţi putea cumva/ să credeţi – nu toţi, măcar unii din voi – că toate/ lucrurile pe care le pierd se lipesc/ de mine ca o cochilie incasabilă/ făcută din tristeţe humă/ & noroi, ar fi bine/ foarte bine” (indigorupt).

Vlad Drăgoi aduce în poezie o zonă nouă, a realităţii „horror”, a realităţii virtuale, pigmentate de umor negru –, dar şi o dezabuzare cinică şi un soi de manierism, de formulă poetică repetată la nesfârşit; ultimul este riscant în poezie pentru că, de regulă, închide o buclă, închide un drum şi o formulă poetică.

Vlad Drăgoi, Metode, Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2013, 80 p.

Apărut în România literară, decembrie 2013

Despre teorie, critică, metode şi alţi demoni

Un text de principiu despre critică, teorie, istorie literară şi metodologie - la început de mileniu 3...

Variaţiune la "oglinda spartă" şi "pluriperspectivism" :)

În vreme ce alte spaţii culturale – universitare, în speţă – sînt saturate deja de teorie, spaţiul literar românesc duce o lipsă cronică de aşa ceva. De la optzeciştii textualişti – în frunte cu Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova şi Gheorghe Crăciun –care, la rîndul lor, reînnodaseră cu puţinele încercări teoretice ale cîtorva scriitori din interbelic, nu mai există nici o tentaţie a teoriei printre scriitori. Cu atît mai puţin printre critici – majoritatea practicanţi ai criticii de întîmpinare –, care, am senzaţia, dezaprobă, în orice caz, intruziunile teoretice în textele literare. Şi fac lucrul acesta de pe reduta – redutele? – criticii estetice, continuînd să opereze, fără să-l chestioneze, cu un „canon“ estetic moştenit de la Călinescu (critic, de altfel, foarte „artist“ şi cu judecăţi „hiperbolice“, decis să facă literatura română mai monumentală şi mai clasică decît este) şi Lovinescu (ultimul, totuşi, foarte conştient de „mutaţia valorilor estetice“!).

Un „canon“ vechi de vreo 70 de ani (dacă luăm în considerare anul apariţiei Istoriei literaturii... lui G. Călinescu – 1941) – izvorît şi el dintr-un anume context socio-politic, dar şi din subiectivităţile puternice ale criticilor en titre – agrementat cu acelaşi tip de notaţii impresioniste şi de gust, îi bîntuie şi astăzi pe mulţi critici şi îi face rezistenţi la orice formă de abordare plurală, multimetodologică, de tipul studiilor culturale occidentale. Nostalgia judecăţilor unice, definitive, a ierarhiilor clare de scriitori şi opere literare – pe care numai autosuficienţa criteriului estetic le putea genera în liniştea conştiinţei – îi face chiar şi pe criticii din generaţiile tinere să nu acorde credit relativismului pluriperspectivist şi dialogic şi să se simtă brusc inconfortabil în prezenţa unui demers care problematizează, uzează de mai multe metode de interpretare, face loc accentelor dubitative şi oferă răspunsuri fără pretenţii de adevăr absolut.

Din păcate, trăim – vorba ceea – timpuri în care nu mai e loc pentru „adevăr“ – cu atît mai puţin „absolut“, pentru „esenţă“ (nici măcar „esenţe“), ci dimpotrivă, doar ştim bine din teoriile postmoderne în vogă şi la noi pînă la începutul anilor 2000, de diseminare şi mixaje, de abordări pluridisciplinare, multifaţetate, în care e nevoie neapărat de coborîrea criticii, dar şi a literaturii, din turnul de fildeş.

Şi totuşi, se pare că nu reuşim – nu vom reuşi? – să depăşim niciodată decalajul celor, să spunem cu indulgenţă, 50 de ani faţă de culturile occidentale.

Dacă Nicolae Manolescu şi-a permis luxul de a scoate, la final de carieră – o carieră strălucitoare, determinată, şi ea, în fond, de un context istorico-literar atît de precis şi necruţător (comunismul ceauşist) –, o istorie „de autor“, o istorie estetică şi de gust, nu cred că noi ne mai putem permite să urmăm o asemenea direcţie... Asta nu înseamnă izgonirea criteriului estetic din istoria literară, evident, ci doar integrarea lui firească acolo unde-i este locul, printre coordonatele sociale, politice, ideologice şi biografice care circumscriu, fără doar şi poate, un text literar. În peisajul cultural de astăzi, literatura are şi ea – alături de celelalte arte şi de disciplinele umaniste şi ştiinţifice – o valoare de cunoaştere specifică şi o valoare de comunicare foarte importante pentru publicul larg, de care ar trebui să ţină seamă criticii care manevrează „scalpelul“ estetic. Iar dimensiunea teoretică, la care accede uneori – rareori – literatura română reprezintă şi ea o formă de deschidere a literarului, prin experiment, către limitele limbajului ori textului.    

Sorin Alexandrescu – întors, simptomatic, după ’90, dintr-un spaţiu universitar occidental (Amsterdam) – pleda pentru lucrurile acestea încă din 1999 (în cartea sa, Privind înapoi modernitatea), pentru relativizarea, ba chiar „grabnicul sfîrşit“ al canonului estetic, pentru spargerea „canonului“ în „canoane“ şi lărgirea esteticului prin etic. Din păcate, între timp, rezistenţa criticii estetice – întreţinută cumva de cronica de întîmpinare – s-a dovedit, la noi, considerabilă şi inerţială ...

Cu toate acestea, cred că ţine de datoria şi de rigoarea criticului şi a cercetătorului literar de astăzi (tînăr, în speţă, deşi nu e o regulă), în societatea aşa-zis globală, de a fi la zi cu direcţiile studiilor culturale occidentale, fiindcă desuetudinea în materie de metodologie literară poate echivala, la limită, cu o descalificare. Ce e simplu, vechi şi „sigur“, deja învăţat, va fi întotdeauna mai comod şi mi-e teamă că va fi primul ales de pe listă.

În plus, spargerea unui statu quo nu e numai inconfortabilă, dar presupune asumarea unor riscuri, căci contravine consensului la un moment dat, unor zone de influenţă şi unor relaţii de putere din cîmpul literar.

Aş vrea să-l citez aici pe Compagnon, care a început să fie „adoptat“ şi de spaţiul românesc (în special – simptomatic, poate – prin conceptul său de „antimodernitate“). El spune despre francezi că nu au „la tête théorique“ – ce să mai vorbim atunci de români! Şi mai scrie aşa despre importanţa teoriei în lupta ei cu ideilor preconcepute, cu imobilismele şi prejudecăţile din studiile literare: „Căci teoria mi se pare, înainte de toate, interesantă şi autentică nu prin latura teoretică (...), nici prin latura practică sau pedagogică, ci prin bătălia acerbă şi tonifiantă pe care a dus-o împotriva ideilor preconcepute din studiile literare, ca şi prin rezistenţa la fel de hotărîtă pe care ideile preconcepute i-au opus-o“ (Le démon de la théorie. Littérature et sens commun, Éd. du Seuil, 1998, p. 13 – traducerea pasajului îmi aparţine).

E adevărat, spaţiul criticii literare se îngustează din ce în ce mai mult, revistele culturale sînt puţine şi supravieţuiesc greu în vremuri de criză. Şi nu vorbesc despre critica-publicitate a revistelor glossy, ci de aceea care, în Occident, s-a mutat în revistele de specialitate. La noi, din păcate, ambele tipuri de cronici convieţuiesc, hibrid, în săptămînale, uneori chiar în interiorul aceluiaşi text... Într-un articol din Dilema veche, Simona Sora, vorbind despre rosturile criticii la noi şi aiurea, îl citează la un moment dat, pe bună dreptate, pe Santos Sanz Villanueva, profesor de literatură la Universtatea Complutense şi critic la El Cultural, care afirmă că „independenţa criticului, esenţială pentru supravieţuirea disciplinei, este şi un ingredient care asigură calitatea activităţii de critic literar“ („Ieremiade“, Dilema veche, nr. 415/2012). Într-o societate de piaţă, dictată de legi economice, independenţa criticului e, se pare, foarte greu de realizat.

Şi totuşi, acest spaţiu mic al criticii (pentru discuţia asupra rosturilor criticii azi recomand articolul Simonei Sora, semnalat mai sus), tocmai pentru că rezistă, ar trebui să aibă exigenţele lui.

Exigenţe deontologice, exigenţe de informare şi metodologie şi, nu în ultimul rînd – căci la noi e jale! – exigenţe de civilitate (cum visa a.l.ş., în Mica dietetică, visez şi eu la „polemică, nu pamflet“ – fiindcă balcanismul nu e o scuză pentru injuria pamfletară).

Închei aceste consideraţii de principiu – determinate, sigur, de practicile critice din revistele şi spaţiul cultural on-line de la noi – cu un citat din cartea recentă a lui Alex Goldiş despre critica românească în comunism. Scriind acolo despre cum criticii – şi mai tineri, şi mai bătrîni – ajung foarte repede să respingă noile metode critice occidentale ale epocii (structuralism, tematism, psihocritică etc.), în numele unei „erezii a autoreflexivităţii“, cum îi spune autorul, şi al unui militantism literar pe urmele militantismului comunist specific acelor ani, A. Goldiş ajunge la concluzia că: „Erezia autoreflexivităţii vine în prelungirea unei concepţii tradiţionaliste conform căreia critica e secundară în raport cu obiectul literar, dar şi ca simptom al devierii de la misiunea de susţinere a noii literaturi şi de refacere a celei vechi. Din cauza acestei retorici datate, cu tot entuziasmul noutăţii şi al victoriei împotriva dogmatismului, critica anilor ’60 ia aspectul unei generaţii tinere la spirit, dar cu fizionomie îmbătrînită şi cu gesturi greoaie“ (Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, CR, 2011, p. 182).

Astăzi, 50 de ani mai tîrziu, nu stăm prea diferit. Sigur, militantismul după model comunist a dispărut – devenind, iată, doar istorie literară – însă „concepţia tradiţionalistă“ sau mai bine zis conservatorismul – prin exclusivismul criticii estetice – continuă să se facă simţită, respingînd aproape instinctiv, în istoria literară, pluriperspectivismul metodologic şi interdisciplinaritatea; schiţînd, pe obrazul criticii tinere, o „fizionomie îmbătrînită“ şi atribuind alurii ei nişte „gesturi greoaie“...        

Sursa: Observator cultural

Cronica de carte din revista "Cultura": aici