Un text de principiu despre critică, teorie, istorie literară şi metodologie - la început de mileniu 3...
Variaţiune la "oglinda spartă" şi "pluriperspectivism" :)
În vreme ce alte spaţii culturale – universitare, în speţă – sînt saturate deja de teorie, spaţiul literar românesc duce o lipsă cronică de aşa ceva. De la optzeciştii textualişti – în frunte cu Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova şi Gheorghe Crăciun –care, la rîndul lor, reînnodaseră cu puţinele încercări teoretice ale cîtorva scriitori din interbelic, nu mai există nici o tentaţie a teoriei printre scriitori. Cu atît mai puţin printre critici – majoritatea practicanţi ai criticii de întîmpinare –, care, am senzaţia, dezaprobă, în orice caz, intruziunile teoretice în textele literare. Şi fac lucrul acesta de pe reduta – redutele? – criticii estetice, continuînd să opereze, fără să-l chestioneze, cu un „canon“ estetic moştenit de la Călinescu (critic, de altfel, foarte „artist“ şi cu judecăţi „hiperbolice“, decis să facă literatura română mai monumentală şi mai clasică decît este) şi Lovinescu (ultimul, totuşi, foarte conştient de „mutaţia valorilor estetice“!).
Un „canon“ vechi de vreo 70 de ani (dacă luăm în considerare anul apariţiei Istoriei literaturii... lui G. Călinescu – 1941) – izvorît şi el dintr-un anume context socio-politic, dar şi din subiectivităţile puternice ale criticilor en titre – agrementat cu acelaşi tip de notaţii impresioniste şi de gust, îi bîntuie şi astăzi pe mulţi critici şi îi face rezistenţi la orice formă de abordare plurală, multimetodologică, de tipul studiilor culturale occidentale. Nostalgia judecăţilor unice, definitive, a ierarhiilor clare de scriitori şi opere literare – pe care numai autosuficienţa criteriului estetic le putea genera în liniştea conştiinţei – îi face chiar şi pe criticii din generaţiile tinere să nu acorde credit relativismului pluriperspectivist şi dialogic şi să se simtă brusc inconfortabil în prezenţa unui demers care problematizează, uzează de mai multe metode de interpretare, face loc accentelor dubitative şi oferă răspunsuri fără pretenţii de adevăr absolut.
Din păcate, trăim – vorba ceea – timpuri în care nu mai e loc pentru „adevăr“ – cu atît mai puţin „absolut“, pentru „esenţă“ (nici măcar „esenţe“), ci dimpotrivă, doar ştim bine din teoriile postmoderne în vogă şi la noi pînă la începutul anilor 2000, de diseminare şi mixaje, de abordări pluridisciplinare, multifaţetate, în care e nevoie neapărat de coborîrea criticii, dar şi a literaturii, din turnul de fildeş.
Şi totuşi, se pare că nu reuşim – nu vom reuşi? – să depăşim niciodată decalajul celor, să spunem cu indulgenţă, 50 de ani faţă de culturile occidentale.
Dacă Nicolae Manolescu şi-a permis luxul de a scoate, la final de carieră – o carieră strălucitoare, determinată, şi ea, în fond, de un context istorico-literar atît de precis şi necruţător (comunismul ceauşist) –, o istorie „de autor“, o istorie estetică şi de gust, nu cred că noi ne mai putem permite să urmăm o asemenea direcţie... Asta nu înseamnă izgonirea criteriului estetic din istoria literară, evident, ci doar integrarea lui firească acolo unde-i este locul, printre coordonatele sociale, politice, ideologice şi biografice care circumscriu, fără doar şi poate, un text literar. În peisajul cultural de astăzi, literatura are şi ea – alături de celelalte arte şi de disciplinele umaniste şi ştiinţifice – o valoare de cunoaştere specifică şi o valoare de comunicare foarte importante pentru publicul larg, de care ar trebui să ţină seamă criticii care manevrează „scalpelul“ estetic. Iar dimensiunea teoretică, la care accede uneori – rareori – literatura română reprezintă şi ea o formă de deschidere a literarului, prin experiment, către limitele limbajului ori textului.
Sorin Alexandrescu – întors, simptomatic, după ’90, dintr-un spaţiu universitar occidental (Amsterdam) – pleda pentru lucrurile acestea încă din 1999 (în cartea sa, Privind înapoi modernitatea), pentru relativizarea, ba chiar „grabnicul sfîrşit“ al canonului estetic, pentru spargerea „canonului“ în „canoane“ şi lărgirea esteticului prin etic. Din păcate, între timp, rezistenţa criticii estetice – întreţinută cumva de cronica de întîmpinare – s-a dovedit, la noi, considerabilă şi inerţială ...
Cu toate acestea, cred că ţine de datoria şi de rigoarea criticului şi a cercetătorului literar de astăzi (tînăr, în speţă, deşi nu e o regulă), în societatea aşa-zis globală, de a fi la zi cu direcţiile studiilor culturale occidentale, fiindcă desuetudinea în materie de metodologie literară poate echivala, la limită, cu o descalificare. Ce e simplu, vechi şi „sigur“, deja învăţat, va fi întotdeauna mai comod şi mi-e teamă că va fi primul ales de pe listă.
În plus, spargerea unui statu quo nu e numai inconfortabilă, dar presupune asumarea unor riscuri, căci contravine consensului la un moment dat, unor zone de influenţă şi unor relaţii de putere din cîmpul literar.
Aş vrea să-l citez aici pe Compagnon, care a început să fie „adoptat“ şi de spaţiul românesc (în special – simptomatic, poate – prin conceptul său de „antimodernitate“). El spune despre francezi că nu au „la tête théorique“ – ce să mai vorbim atunci de români! Şi mai scrie aşa despre importanţa teoriei în lupta ei cu ideilor preconcepute, cu imobilismele şi prejudecăţile din studiile literare: „Căci teoria mi se pare, înainte de toate, interesantă şi autentică nu prin latura teoretică (...), nici prin latura practică sau pedagogică, ci prin bătălia acerbă şi tonifiantă pe care a dus-o împotriva ideilor preconcepute din studiile literare, ca şi prin rezistenţa la fel de hotărîtă pe care ideile preconcepute i-au opus-o“ (Le démon de la théorie. Littérature et sens commun, Éd. du Seuil, 1998, p. 13 – traducerea pasajului îmi aparţine).
E adevărat, spaţiul criticii literare se îngustează din ce în ce mai mult, revistele culturale sînt puţine şi supravieţuiesc greu în vremuri de criză. Şi nu vorbesc despre critica-publicitate a revistelor glossy, ci de aceea care, în Occident, s-a mutat în revistele de specialitate. La noi, din păcate, ambele tipuri de cronici convieţuiesc, hibrid, în săptămînale, uneori chiar în interiorul aceluiaşi text... Într-un articol din Dilema veche, Simona Sora, vorbind despre rosturile criticii la noi şi aiurea, îl citează la un moment dat, pe bună dreptate, pe Santos Sanz Villanueva, profesor de literatură la Universtatea Complutense şi critic la El Cultural, care afirmă că „independenţa criticului, esenţială pentru supravieţuirea disciplinei, este şi un ingredient care asigură calitatea activităţii de critic literar“ („Ieremiade“, Dilema veche, nr. 415/2012). Într-o societate de piaţă, dictată de legi economice, independenţa criticului e, se pare, foarte greu de realizat.
Şi totuşi, acest spaţiu mic al criticii (pentru discuţia asupra rosturilor criticii azi recomand articolul Simonei Sora, semnalat mai sus), tocmai pentru că rezistă, ar trebui să aibă exigenţele lui.
Exigenţe deontologice, exigenţe de informare şi metodologie şi, nu în ultimul rînd – căci la noi e jale! – exigenţe de civilitate (cum visa a.l.ş., în Mica dietetică, visez şi eu la „polemică, nu pamflet“ – fiindcă balcanismul nu e o scuză pentru injuria pamfletară).
Închei aceste consideraţii de principiu – determinate, sigur, de practicile critice din revistele şi spaţiul cultural on-line de la noi – cu un citat din cartea recentă a lui Alex Goldiş despre critica românească în comunism. Scriind acolo despre cum criticii – şi mai tineri, şi mai bătrîni – ajung foarte repede să respingă noile metode critice occidentale ale epocii (structuralism, tematism, psihocritică etc.), în numele unei „erezii a autoreflexivităţii“, cum îi spune autorul, şi al unui militantism literar pe urmele militantismului comunist specific acelor ani, A. Goldiş ajunge la concluzia că: „Erezia autoreflexivităţii vine în prelungirea unei concepţii tradiţionaliste conform căreia critica e secundară în raport cu obiectul literar, dar şi ca simptom al devierii de la misiunea de susţinere a noii literaturi şi de refacere a celei vechi. Din cauza acestei retorici datate, cu tot entuziasmul noutăţii şi al victoriei împotriva dogmatismului, critica anilor ’60 ia aspectul unei generaţii tinere la spirit, dar cu fizionomie îmbătrînită şi cu gesturi greoaie“ (Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, CR, 2011, p. 182).
Astăzi, 50 de ani mai tîrziu, nu stăm prea diferit. Sigur, militantismul după model comunist a dispărut – devenind, iată, doar istorie literară – însă „concepţia tradiţionalistă“ sau mai bine zis conservatorismul – prin exclusivismul criticii estetice – continuă să se facă simţită, respingînd aproape instinctiv, în istoria literară, pluriperspectivismul metodologic şi interdisciplinaritatea; schiţînd, pe obrazul criticii tinere, o „fizionomie îmbătrînită“ şi atribuind alurii ei nişte „gesturi greoaie“...
