Calea regală a visului - "Solenoid" de Mircea Cărtărescu

Publicînd în 2015 Solenoid, un nou roman de dimensiuni impresionante (peste 800 de pagini) după trilogia Orbitorului, Mircea Cărtărescu demonstrează, pe de o parte, că are o vitalitate şi o putere de creaţie ieşite din comun, iar pe de altă parte, dă dovadă de o rară consecvenţă cu sine, cu „proiectul“ său literar, cu temele şi obsesiile lui dintotdeauna: Solenoid este un alt Orbitor – şi de altfel o summa de teme, motive, imagini ale întregii literaturii cărtăresciene (a se vedea, de pildă, Nostalgia, Gemenii) –, în care îl regăsim pe protagonistul (alter ego) din Orbitor, tînărul însingurat care locuieşte cu părinţii la etajul cinci al blocului de pe Ştefan cel Mare, personaj care contrapune realităţii precare, cenuşii (comuniste, deducem) o luxuriantă viaţă onirică, plonjînd cu fiecare ocazie în propria-i interioritate hipnotică, decis să-şi sondeze – cu speranţa că-şi va depăşi propriile limite omeneşti, fizice şi psihice – visele şi „anomaliile“ (cum le spune el), viaţa conştiinţei, dar şi inconştientul.

Proza soteriologică

Şi totuşi, Solenoid este o replică în negativ, să spun aşa, a Orbitorului: aici, protagonistul anunţă din primele pagini că nu este scriitor, fiindcă şi-a ratat această vocaţie cu ani în urmă, cînd poemul său Căderea a fost desfiinţat la Cenaclul Lunii al Facultăţii de Litere – mai exact în seara de 24 octombrie 1977. Trimiterea la Cenaclul de Luni condus de criticul Nicolae Manolescu, cenaclul de afirmare al tinerilor (pe atunci) poeţi optzecişti, e cît se poate de transparentă (aşa cum poemul Căderea poate trimite la o variantă a Levantului). De altfel, Mircea Cărtărescu nu omite, la un moment dat, să ne ofere un savuros clin d’oeil  autoironic, altfel spus, o savuroasă antifrază (fiindcă lucrurile stau exact aşa cum propune ipoteza): „Dacă poemul meu, Căderea, ar fi fost primit bine în şedinţa Cenaclului Lunii din acel noiembrie-ndepărtat (sic!), azi aş fi avut poate zece cărţi cu numele meu pe copertă, romane şi poeme şi eseuri şi scrieri academice, aş fi fost poate în manuale şi-aş fi (fost) invitat la tîrguri de carte în îndepărtate ţări nordice“ (p. 277).

În orice caz, această respingere critică a poemului îi oferă protagonistului din Solenoid – actualmente profesor la un liceu din Colentina, la marginea Bucureştiului – pretextul de a respinge, la rîndul său, ideea că face literatură; ceea ce notează el aici, ani la rînd, şi într-un manuscris din ce în ce mai amplu, este – spune el –, nu o „carte ilizibilă“, cum era cazul în Orbitor, ci un „jurnal“ aflat dincolo de literatură, un jurnal ce respinge literaturizarea şi invocă, dimpotrivă, dorinţa de a fi cît mai aproape de viaţă şi de adevărul ei (la final, el va fi ars). Iată, în mod surprinzător, că regăsim la Mircea Cărtărescu – atunci cînd ne aşteptam mai puţin – ideea de autenticitate care i-a marcat pe colegii săi de generaţie optzecistă (un Nedelciu sau un Crăciun, obsedaţi de condiţionarea impusă de limbaj), o autenticitate cu puternice rădăcini, de altfel, în autenticismul camilpetrescian, anticalofil.

Ei bine, marea literatură – spune aici protagonistul – trebuie să transceadă nivelul estetic către unul ontologic şi metafizic, sau – cu o imagine plastică a aceluiaşi personaj – trebuie să facă în aşa fel ca uşile pe care ea le desenează pe pereţii groşi ai închisorii lumii omeneşti să se deschidă către altceva, către o altă lume: „O carte trebuie să ceară un răspuns. Dacă nu face asta, dacă-ţi opreşti privirile pe suprafaţa ei ingenioasă, inventivă, tandră, înţeleaptă, înveselitoare, minunată în loc să ţi le aţinteşti încotro cartea asta arată, atunci ai citit o scriere literară şi ai ratat înc-o dată sensul oricărui efort omenesc: ieşirea din lumea asta. Romanele te ţin aici, te-ncălzesc şi te consolează, pun paiete sclipitoare pe rochia călăreţei de circ. Dar cînd ai să citeşti, Dumnezeule, şi o carte adevărată (s.a.)?“ (p. 278) se întreabă protagonistul, expunîndu-şi, pe pagina următoare, credinţa în valoarea soteriologică a literaturii, de evadare din lumea mundană, ca la Eliade altădată: „Nici o carte n-are sens dacă nu e o Evanghelie“. Şi un pasaj autoreferenţial care lămureşte, dacă mai era nevoie, această intenţie de transcendere (transestetică) a celui care scrie: „Însă nici măcar nu scriu ca să citească asta cineva, ci ca să-ncerc să-nţeleg ce se petrece cu mine, în ce labirint mă aflu, cărui test sînt supus şi cum trebuie să răspund ca să scap teafăr. Scriind despre trecutul meu şi despre anomaliile mele şi despre viaţa mea translucidă, prin care se vede o arhitectură încremenită, încerc să desluşesc regulile jocului în care m-am pomenit, să disting semnele, să le pun cap la cap şi să-mi dau seama spre ce arată, şi să mă-ndrept într-acolo“ (p. 279). Protagonistul explorează, aşadar, condiţia umană pornind de la propriul caz, de la propria interioritate, aşa cum ontogenia repetă filogenia – şi o face pe căi oculte şi, mai ales, onirice.

Textul pe care-l scrie protagonistul este, în felul acesta, de două ori eliberator, pentru că el nu este literatură, ci mărturie „adevărată“ (e cuvîntul personajului) despre o realitate de dincolo de cotidianul mărunt şi banal. Evident că explorarea acestei realităţi coincide – în virtutea unui vechi principiu romantic al corespondenţelor, atît de prezent, de viu la Mircea Cărtărescu – cu abisurile propriului psihic, propriei minţi, expandate la modul grandios, proiectate cosmologic, aşa cum se întîmpla şi în Orbitor. Fanii Orbitorului vor regăsi imageria splendidă, scenele onirice inegalabile, personajele spectaculoase cu care îi obişnuise deja trilogia Orbitorului.

„Calea regală“ a scriitorului Mircea Cărtărescu este, o dată în plus, visul, iar Solenoid reprezintă, dacă vreţi, în ansamblul său, un elogiu narativ, luxuriant, adus visului. Există, de altfel, în capitolul consacrat spectaculosului Nicolae Vaschide (capitolul 37 din partea a treia), străbunicul Florabelei (profesoara de matematică), o amplă digresiune eseistică, culturală despre vis, cu evocări ale romanticilor germani, ale psihologiei abisale şi psihanalizei – ce reprezintă o adevărată profesiune de credinţă a romancierului. Visul reprezintă, de altfel, pentru personaj (şi pentru scriitor) calea esenţială de acces la această viaţă interioară şi, mai mult decît atît, calea esenţială de evadare din lume; pentru romantic, adevărata realitate nu este „lumea reală, concretă, tangibilă“, ci realitatea visului. Într-un fel, visul face legătura între lumea interioară, psihică, a individului şi lumea impalpabilă la nivel macro (cosmologică). Mircea Cărtărescu înfăţişează o întreagă tipologie a viselor, dintre care numai o categorie e reprezentată de „visul suprem“, visul revelatoriu, „visul de evadare“: „Pentru Chalcidius (pe care Vaschide-l citi într-o ediţie a traducerii sale din Timaios ce cuprindea mai multe comentarii de subsol decît text), filozof din al patrulea secol după Cristos, visele erau de trei feluri. (...) Sufletul nostru mundan producea somnium  sau phantasma, vise produse de impresii exterioare sau de rămăşiţele mnezice ale zilei precedente. (...) Sufletul superior produce vise enigmatice, labirinturi în care mintea sa rătăceşte: visum, oneiros. (...) A doua categorie de vise e a celor trimise de îngeri sau de demoni: admonitio sau chrematismos. (...) revelaţia, pe care-o primeşti doar de cîteva ori în viaţă, visul esenţial, mai adevărat decît realitatea, şi singurul tunel ce se deschide-n peretele timpului, prin care-ai putea evada, este adusă doar de-al treilea fel de vis, visul suprem, visul de evadare. El vine din altă dimensiune şi poartă numele de orama (s.a.)“. Şi, într-adevăr, o bună parte din manuscrisul personajului – care tot „creşte“ ca dimensiuni – este un jurnal de vise (la un moment dat, el conţine chiar o înşiruire propriu-zisă de vise). 

Acest capitol consacrat lui Nicolae Vaschide – tînărul de geniu născut (la sfîrşitul secolului al XIX-lea) la Buzău, într-o familie de negustori de brînză, ajuns student în filologie şi filozofie la Bucureşti şi, în cele din urmă, savant al viselor la Paris, unde e membru în „obscura confrerie a Oniromanţilor“ – desfăşoară una dintre cele mai frumoase, mai baroce, mai flamboaiante poveşti încastrate în roman. Îmbătat de „haşişul hialin al visului“, Vaschide se va specializa în „vînarea visului suprem, orama“ (p. 585). Cu craniul tatuat (ca Herman din Orbitor) şi sprîncenele „rase şi încondeiate“, el şochează cucoanele pe Calea Victoriei, iar extravaganţa lui are mai mult de-a face cu „decadentismul şi dandysmul pe-atunci în floare în Occident decît cu mahalagismul apoplectic bucureştean, şi anunţa bizareria asumată a suprarealiştilor“ (p. 579). Pe de altă parte, tot prin Vaschide scriitorul reia un motiv deja foarte bine-cunoscut din Orbitor, cel al experienţei revelatorii a sexualităţii văzute ca o corespondenţă totală creier-sex: fiecare noapte din sejurul său parizian Vaschide o petrece cu o altă femeie a străzii (din categoria „savantelor plăcerii“), pentru ca, trecînd prin voluptatea trupească, să ajungă în mintea ei şi să-i cunoască visele; în felul acesta o cunoaşte pe roşcata voluptuoasă Chloe, care va fi străbunica Florabelei (din care se va naşte, aşadar, un şir de femei frumoase şi senzuale). Închei acest episod cu o notă de umor (sînt, de altfel, mai multe în istoria excentrică a lui Vaschide), dar care conţine şi o observaţie interesantă privitoare la natura feminină a stărilor onirice: „(...) savantul român credea mai cu seamă în sufletul feminin al stărilor onirice şi voia să experimenteze cu femei, cît mai multe şi mai felurite femei. Căderea sa catastrofală din graţiile grupului oniromant şi reîntoarcerea la Bucureşti s-au petrecut mai ales ca urmare-a acestui hybris“ (p 588). Într-adevăr, personajele feminine sînt, în ce le priveşte, cît se poate de pitoreşti şi de extravagante: Florabela, dar şi Ştefana (fosta soţie, psihotică, a protagonistului) sau Irina – iubita actuală (profesoara de fizică), cu care va avea o fetiţă cu acelaşi nume, femeia cu ochi hipnotici şi o sexualitate aparte, care-i va sta alături pînă la finalul apoteotic al cărţii („înălţarea la ceruri“ a Bucureştiului!). 

O summa de teme şi motive

Solenoid este, la fel cum era Orbitorul, o enormă şi flamboaiantă arhitectură (livrescă, intertextuală) de lumi şi poveşti, construite pe cele două axe de susţinere – axa realului, a cotidianului banal, cenuşiu (cu vagi aluzii la comunism), respectiv axa imaginarului oniric –, şi avînd acelaşi protagonist dintotdeauna, tînărul însingurat, visător, pasionat pînă la obsesie de literatură. Mircea Cărtărescu este unul dintre marii noştri scriitori ai imaginarului, ai fantasticului şi ai visului, ancorat într-o solidă tradiţie autohtonă – Eminescu şi Eliade –, dar şi în cea europeană a romantismului, la care se adaugă imageria de tip postmodern (sprijinită pe biologie, fizică, matematică şi alte ştiinţe avansate). Casa pe care o cumpără protagonistul, de pildă, la începutul romanului îmi pare o versiune postmodernă, dotată cu un... solenoid la subsol a casei delabrate din Sărmanul Dionis al lui Eminescu. Pe de altă parte, pe urmele lui Eliade, Cărtărescu este şi un mitolog de neegalat (în plus, cu o vocaţie totalizantă) al Bucureştiului, „cel mai trist oraş din lume“, hipnotic sub impactul scriiturii sale.

Solenoid reprezintă, încă o dată – cu unele riscuri de rigoare: senzaţia de déjà vu, o anumită scădere a tensiunii narative – o summa de teme şi motive cărtăresciene (autobiograficul, Bucureştiul, visul, fantasticul, proza copilăriei, proza soteriologică, livrescul), ce se hrănesc din acelaşi eu romantic expandat, cu puternice baze narcisiste. 

Mircea Cărtărescu, Solenoid, Editura Humanitas, Bucureşti, 838 p.

Apărut în Observator cultural din 18.02.2016

O poezie livrescă şi barocă

Cu anaBASis (Editura Cartea Românească, 2014), Bogdan-Alexandru Stănescu se află la al doilea volum de poezie al său. El a debutat – ca poet – în 2012, cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul, apărut la aceeaşi editură (Cartea Românească). După cum se poate vedea din titlul volumelor – Anabasis este şi titlul unei lucrări scrise de istoricul antic (şi soldat) Xenofon (în care povesteşte o expediţie de război) –, Bogdan-Alexandru Stănescu pune în scenă o întreagă imagerie războinică, cu parfum de Antichitate clasică. El aduce astfel, în poezia noastră tânără, un aer inedit de clasicitate şi de livresc, ca un fel de întoarcere – postmodernă, ironică – la originile antice ale culturii noastre moderne. 

Iată cum sună una dintre „istorisirile tânărului Menos, hoplitul cu vulpea” (cum e subintitulat volumul) – una dintre măştile livreşti ale poetului: „Se spune că niciodată n-a fost fluviul mai darnic cu vreo armată,/ Căci apele lui ne-au mângâiat abia pieptul: simţim apa urcând prin platoşă/ Palmele ei delicate preiau greutatea fierului, parcă şi scutul şi-a pierdut firea/ În giulgiul Eufratului./ Dinspre sud se aude larmă şi mireasma de carne friptă săgetează bezna/ Înaintăm în linişte, doar Selene tovarăşă, iubită, soră// Mă ştiţi prea bine, sunt legendarul copil spartan care furase vulpea/ Fiara mi-a intrat în carne, a scormonit cu botul însetat prin pântece/ Până s-a oprit în piept, acolo o port cu mine, o ascund sub scut ca pe un frate de arme/ Şi nimic nu mă sperie în lume în afară de propria umbră!/ lintiţa proaspătă îşi aşază braţul peste ochii obosiţi ai cerului...” (am citat poemul Trecerea Eufratului). 

Poetul face aluzie la un episod evocat de Plutarh, referitor la aspra educaţie spartană (războinică), în care un băiat e prins cu o vulpe în manta (pe care o vânase pe câmp, pentru a-şi potoli foamea): în context, episodul antic marchează simbolic scindarea interioară a eului poetic, care îmbracă, de altfel, la Bogdan-Alexandru Stănescu, diverse măşti. Călătoria –războinică (războiul e şi el un indiciu al acestei scindări, al acestui conflict interior) – în trecut, în Antichitatea greacă (dar nu numai) echivalează şi cu o coborâre în sine, în straturile profunde ale conştiinţei (de la propria copilărie la copilăria omenirii): „Mă răsucesc în propria memorie ca un vierme într-un boboc de trandafir” sau: „cobor în mine ca un vierme într-un boboc de trandafir,/ mă scurg prin canalele sângelui îmbâcsit, printre celule îmbătrânite/ perverse...” (am citat începutul şi finalul ultimului poem, Thalassa, Thalassa). 

Interesant este modul în care poetul îmbină aluziile livreşti (care ţin de cultura antică) cu biograficul şi amintirile personale, care „ocupă” din ce în ce mai mult spaţiul poemului, de pe la jumătatea volumului încolo. Cum spuneam, Bogdan-Alexandru Stănescu practică o poezie cu măşti, iar eul poetic se vede, în felul acesta, scindat, multiplicat (soldatul antic, demonul etc.) – şi aflat în relaţie cu alte figuri ce apar în poeme (a iubitei, a tatălui, dar mai ales figura maternă). A scrie poezie echivalează – la Bogdan-Alexandru Stănescu (BAS, pentru cunoscuţi) – cu o anamneză, cu o coborâre în vis şi în straturile memoriei, ale memoriei personale şi deopotrivă livreşti, fiindcă amintirile proprii sunt mereu dublate, „căptuşite” – la modul hiperbolic, grandilocvent chiar – de memoria livrescă. 

Într-adevăr, poetul practică un inedit mod al hiperbolei în textele sale: avem de-a face cu o poezie livrescă şi barocă, hiperbolică şi narcisistă – un narcisism corectat (din fericire) de umor (vezi şi jocul de cuvinte din titlul cărţii, anaBASis). Din textele Antichităţii clasice, poetul reţine imageria/imaginarul războinic (vezi Iliada), dar şi stilul grandios şi dionisiac. Componenta bahică, de altfel, serveşte şi ca „trambulină” pentru legătura cu poezia americană a secolului XX: beţia este, în fond, cea care „vede monstruos”, hiperbolic, dar şi aceea care, pe urmele francezului Rimbaud, duce la „dereglarea tuturor simţurilor” (sigur, mai sunt şi drogurile, dar e altă poveste). 

În încheiere, citez din Poarta neagră, poemul dedicat lui Alexandru (Sandu) Muşina, un poem care tematizează, în fond, imaginea morţii: „Astăzi am coborât întâi spre câmpie, acolo unde/ Iscoadele şoptesc, răsare uşa morţii/ dar nu oricum, poate doar în vremea secetei/ gravată fin pe lutul încins al unei amfore pictate/ Nisipul Bactriei strălucea sub privirea lunii/ ne-am luat de mână, am mers aşa, înlănţuiţi, struguri pe arac/ bolborosind farmece şi imprecaţii/ - Acolo, între două ţâţe ale deşertului/ îşi căsca gura ştirbă, puturoasă/ zâmbea la noi aşa cum îţi aminteşti rânjetul jucăuş al călugăriţei/ o gânganie ca un pai uscat îşi mângâia fălcile cu braţele subţiri/ prin crăpătura porţii scoteau capul cei care ne-au iubit/ ne salutau cu voioşie/ cerul luminat ca ziua răsuna de zvonul hârleţului/ când aruncă primii bulgări de pământ/ pământ uscat, pământ jilav, pământ brun, pământ bun, numai bun de mestecat/ muzica pământului ne-a ameţit, o cupă uşoară de vin neîndoit/ ne-am zărit mamele, ne-am zărit taţii, încovoiaţi/ ne-am văzut neamurile până la a şaptea spiţă”. 

Bogdan-Alexandru Stănescu, anaBASis, cu 12 ilustraţii de Laurenţiu Midvichi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 64 p.

 Apărut pe Bookaholic