Critica literară. Mod de întrebuinţare în secolul XXI

Redau mai jos răspunsurile mele la ancheta iniţiată de revista Observator cultural, privitoare la modul în care mai poate fi văzută/practicată critica literară (de întâmpinare/jurnalistică; universitară) la început de secol XXI, într-o societate românească a pieţei libere şi a Internetului.

Critica literară. Mod de întrebuinţare în secolul XXI

Asistăm, în ultima vreme, la un schimb de generaţii în critica literară românească, nu lipsit de accente polemice şi, uneori, chiar de contestări vehemente. Situaţia nu este, desigur, nouă, şi s-ar putea rezuma la binecunoscuta „luptă între generaţii“.

1. Şi totuşi, care consideraţi că sînt particularităţile acestei noi confruntări a punctelor de vedere şi a argumentelor formulate de reprezentanţii diferitelor generaţii de critici?

2. Mai este, astăzi, criticul literar o instanţă cu autoritate în cultura română, capabilă să impună autori şi cărţi?

3. În ce fel s-a schimbat în ultimul sfert de secol statutul criticii literare şi cît de importantă este raportarea literaturii române la fenomenul literar contemporan din lume? Se mai poate scrie despre autorii români fără a-i judeca/ evalua în context global?

4. Cît de necesare vi se par recitirea şi reevaluarea autorilor canonici ai literaturii autohtone, dintr-o perspectivă contemporană?

1. Cred că schimbul de generaţii în critica literară românească s-a făcut deja de mai multă vreme, nu este, totuşi, o chestiune de actualitate. Cronicarii literari activi ai revistelor culturale – cei care fac cronică de întîmpinare – sînt, de regulă, critici aparţinînd generaţiilor tinere (35-40 de ani), iar polemicile literare se duc adesea între reprezentanţii aceleiaşi generaţii. Din păcate, de multe ori, aceste polemici nu sînt teoretice, de idei, ci au implicit mize legate de putere, de vizibilitate în spaţiul literar (ele pot fi polemici asumate individual sau pot fi polemici/susţineri care angajează un grup). Şi totuşi, dincolo de jocurile de putere, în anii din urmă am impresia că s-au dus, la noi, ultimele bătălii ale esteticului versus celelalte criterii de judecare a unei opere literare (contextualizare socio-istorică, relevanţă mentalitară, raporturile esteticului cu politicul şi socialul etc.). E curios că nu numai criticii din vechea generaţie – cum este cazul mai recent al lui Nicolae Manolescu, în polemica cu tinerii critici – au îmbrăţişat cauza esteticului, ci şi voci mai tinere; oricum ar fi, au fost ultimele „zvîcniri” ale unei cauze deja pierdute, care şi-a dat întreaga măsură în perioada comunistă (printr-o serie de critici de ţinută, printre care se numără Nicolae Manolescu), într-un context specific, în care esteticul era o ultimă redută, singura zonă în care se putea articula un discurs intelectual decent, sustras manipulării ideologice. Dar acestea sînt deja lucruri foarte bine ştiute, tot aşa cum ştim astăzi că esteticul nu mai poate fi separat, extras ca un soi de „esenţă” din compoziţia operei literare. Cărţile au, în lumea postmodernă, o relevanţă mult mai complexă, plurală, iar criticul – pentru a se adapta şi a-şi înţelege, în fond, epoca – trebuie să se deschidă, să înţeleagă (să ia în calcul) diverse fenomene literare (zona comercialului, subgenurile literare în vogă, cărţile de succes şi mecanismele lor etc.), nu să se închidă în „cercul strîmt” şi exclusivist al criteriului estetic. Cu atît mai mult cu cît ne ajung din urmă – pe noi, criticii literari – presiunile pieţei de carte, ale liberei ei circulaţii şi ale Internetului, unde proliferează site-urile şi blogurile de carte.

Altfel, polemicile între criticii tinerelor generaţii au atins, cumva, tot zona esteticului, s-au dus în jurul ideii de canon, de rediscutare a canonului, de relativizare a lui, prin introducerea altor factori, extraestetici.

2. Ne aflăm, cumva, în situaţia – ca să invoc un serial în vogă (construit inteligent pe patternuri sociale şi umane), Game of Thrones – a nenumăraţilor pretendenţi la tron care se luptă între ei, fără să-şi dea seama că sînt ameninţaţi din umbră de „Umblătorii Albi“. Criticii se luptă între ei pentru a avea autoritate, dar pericolul care-i pîndeşte vine din afară: pierderea audienţei, pierderea luptei cu publicul larg, presiunea pieţei de carte într-o societate democratică. Criticii (vorbesc de critica de întîmpinare) riscă, aşadar, să se lupte şi să se citească între ei, iar publicul mai larg să se orienteze spre alte zone: site-uri şi bloguri de cărţi mai accesibile, mai puţin elitiste, nepreocupate de jocuri de putere. Prin forţa lucrurilor, criticul nu mai poate avea într-o societate democratică autoritatea pe care au avut-o în comunism cîţiva oameni din branşă (Nicolae Manolescu, Eugen Simion). Dar el poate avea o anumită notorietate în spaţiul public, construită în timp, cu migală, cu efort, cu perseverenţă. Condiţiile importante, după mine, ar fi: a avea lucruri de spus, gust şi talent la scris, a fi informat şi deschis la nou şi, last but not least, a avea o etică profesională (onestitate, consecvenţă, atitudine). Adevărata provocare este – în această explozie a mediilor de comunicare – de a reuşi să obţii o notorietate în diversele medii de comunicare (pe hîrtie şi on-line) şi în diversele straturi de public (public avizat, public larg), păstrînd profesionalismul (vezi condiţiile de mai sus) şi făcînd faţă veleitarismului de succes (cu trafic) din mediile on-line.

3. Statutul criticii literare s-a schimbat radical, în ultimul sfert de secol, în sensul deplasării ei de la centru către o zonă periferică, tot aşa cum criteriul estetic a fost „detronat“ – ca să mă păstrez în perimetrul Game of Thrones – de alte moduri de abordare ale fenomenului literar (integrat teritoriului mai larg, interdisciplinar, al ştiinţelor umane). Literatura română nu mai poate fi judecată izolat – nici n-a fost judecată aşa decît în comunism, într-o perioadă istorică aberantă –, scriitorii români au, de altfel, acces acum la pieţele de carte europene (prin traduceri, participări la tîrguri de carte, colocvii, lecturi de poezie în străinătate). Scriitorii străini vin şi ei în România, sînt traduşi foarte mult, există schimburi culturale din ambele direcţii: cred că, din acest punct de vedere, avem o viaţă culturală normală, iar criticul literar (care se mişcă şi el, călătoreşte, vede şi citeşte autori străini ) ţine seama – implicit – de reperele literare internaţionale.

4. Recitirea şi reevaluarea autorilor canonici ai literaturii autohtone sînt operaţii absolut normale şi necesare – aş spune chiar sanitare (aşa cum scuturi praful de pe obiecte) –, în mod periodic, în orice cultură care se respectă. Canonul trebuie revizitat, relativizat, discutat – în asta şi constă, în fond, vitalitatea autorilor clasici, capacitatea lor de a ne mai spune ceva astăzi, dar şi capacitatea noastră de a-i înţelege, în contextul de origine, dar şi în contextele ulterioare de receptare. Nici un lucru rigid, îngheţat, încrîncenat nu este viabil, ci dimpotrivă, teritoriile mobile, care permit schimbul de opinii şi deci viaţa intelectuală veritabilă.

Apărut în Observator cultural nr. 723/ 23.05.2014

Intervenţiile la dezbatere se pot citi aici şi aici.

Actualitatea lui Michel Foucault

Miercuri, 21 mai, a avut loc la Institutul Francez din Bucureşti (Bd. Dacia 77), în holul Atrium, un dialog pe tema „Michel Foucault, azi”, la care a participat Diogo Sardinha, alături de Bogdan Ghiu (gazda evenimentului). Evenimentul face parte dintr-o o serie de întâlniri cu filozofi contemporani, organizate de Institutul Francez din Bucureşti (IFB), în colaborare cu Colegiul Internaţional de Filosofie (CIPh), în scopul consolidării legăturilor dintre lumea cercetării, a universităţilor şi cea a traducătorilor şi a editurilor.

Diogo Sardinha s-a născut la Lisabona (Portugalia) în 1971 şi este actualul preşedinte al Colegiului Internaţional de Filozofie din Paris (CIPh). Este membru asociat al NoSoPhi (Norme, societăţi, filozofie) în cadrul Universităţii Paris 1 şi al Centrului de filozofie a ştiinţelor din Lisabona. Domeniile sale de cercetare sunt legate mai ales de filozofia politică şi socială, antropologia filozofică şi studiile de gen, cu o puternică ancorare în tradiţia europeană, în special cea franceză (Sartre, Bataille, Foucault, Deleuze) şi germană (Kant, Nietzsche, Heidegger). Printre lucrările sale mai importante se află Ordre et temps dans la philosophie de Foucault/ Ordine şi timp în filozofia lui Foucault, (L’Harmattan, 2011) şi L’Émancipation de Kant à Deleuze/ Emanciparea de la Kant la Deleuze (Hermann, 2013). Diogo Sardinha a spus, de altfel, în timpul scurtei sale prelegeri de la IFB – şi trebuie să reţinem – că, după filozofii francezi poststructuralişti Foucault şi Deleuze (autori de mare succes şi în America), filozofia nu mai poate fi gândită tradiţional, universalist ori pur conceptual. Filozofia conceptuală – a spus el, polemic – este, astăzi, o filozofie falsă. Foucault – căruia i-a consacrat o carte (vezi mai sus) – ilustrează foarte bine faptul că filozofia ne ajută, astăzi, să înţelegem mai bine şi să intervenim în realitatea socială.

Gânditori ca Michel Foucault şi Gilles Deleuze au încercat, aşadar, să „iasă” din filozofie – în sensul ei tradiţional –, cel dintâi mergând înspre istorie, iar cel de-al doilea, spre psihanaliză (în asocierea cu Félix Guattari). Foucault s-a îndreptat către cercetarea empirică, pragmatică, interesat fiind de zonele marginalităţii sociale (închisoare, nebunie etc.). Cu toate acestea – a spus Diogo Sardinha –, Michel Foucault este mai mult decât un istoric şi un empirist, el e chiar un filozof şi un iniţiator a ceea ce el a numit „gândirea insurecţională” (de altfel, cercetătorul a declarat că se gândeşte să scrie o carte despre un „Foucault insurecţional”). În asta constă şi actualitatea lui filozofului dispărut în 1984, în felul în care el dinamitează continuu statu quo-ul, ordinea stabilită, în modul în care subminează regulile jocului, fie că e vorba de jocurile de putere, de jocurile de adevăr sau de savoir ale societăţii, la un moment dat. Filozoful, pe urmele lui Foucault – a spus Diogo Sardinha –, trebuie să fie un protestatar, să lanseze „cocktailuri Molotov” pe teritoriul gândirii şi, mai mult decât atât, să mute această gândire filozofică pe terenul practicii. 

                                                                    Foto: Simona Necula

Întrebat de Bogdan Ghiu dacă a scris cartea Ordre et temps dans la philosophie de Foucault/ Ordine şi timp în filozofia lui Foucault într-un scop polemic, Diogo Sardinha a mărturisit că nu, scopul lui a fost unul mai degrabă speculativ, de curiozitate intelectuală: „Voiam să-l las în urmă pe acel Foucault empiric, interesat de închisori, de nebunie, de analizele localizate, şi să încerc să văd dacă, dincolo de aceste analize, exista un anumit mod de gândire”. Cercetătorul şi-a propus, aşadar, să vadă dacă, dincolo de un gânditor al dispozitivelor şi al micilor evenimente, Foucault nu era şi un gânditor interesant pentru filozofi.

Modul în care Foucault înţelege istoria e unul al discontinuităţilor, la el nu există progres, nu există un sens al istoriei – a spus Diogo Sardinha. Ceea ce l-a contrariat iniţial a fost tocmai acest paradox: cum poate fi atât de eliberator un gânditor atât de antiprogresist, de antimarxist? Mai târziu – a continuat el –, a constatat existenţa unor asemănări mai profunde, a unei afinităţi de atitudine a lui Foucault cu Marx. În ce priveşte discontinuităţile metamorfozelor istorice, Diogo Sardinha a ajuns la concluzia că, înainte de a muri, Foucault era pe punctul de a propune o „ontologie critică”, o „sistematicitate” a celor trei mari domenii pe care le-a postulat: le savoir (domeniul epistemologic), le pouvoir (domeniul politicii), l’éthique (domeniul eticii). La ce-i serveşte tot acest eşafodaj, toată această construcţie? – se întreabă el. Răspunsul: scopul este unul emancipator.

Diogo Sardinha a mărturisit că de la Foucault – de la emanciparea pe care o propune el – a pornit în elaborarea unei alte cărţi, L’Émancipation de Kant à Deleuze/ Emanciparea de la Kant la Deleuze. Fiecare dintre aceşti filozofi – trecând prin Foucault – propune „strategii critice de emancipare”, care pot fi utilizate în diverse momente ale vieţii noastre (când vrei să fii copil, adult, poet, om politic, om de acţiune etc.), a explicat Diogo Sardinha, căci nu există o singură cale a emancipării. Dar toate trec printr-un efort îndreptat asupra propriului sine, printr-o riguroasă etică de sine. O să închei aceste rânduri evocând o sintagmă foarte expresivă prin care Diogo Sardinha l-a definit pe Michel Foucault: cel care spunea despre Baudelaire că este un dandy, un aristocrat al spiritului este el însuşi un „un dandy al faptului comun”. Contrar aparenţelor, dandy-ul este acela care se conduce după o etică riguroasă, cel care se consacră unui foarte auster exerciţiu de sine şi care, înainte de orice altceva, se consideră pe sine însuşi drept subiect de fasonat. Numai plecând de la alegerea (fasonarea) propriului sine se poate ajunge la alegeri corecte în celelalte planuri (epistemologic, politic). Sau altfel spus: On peut bien choisir en se choisissant soi-même. 

Apărut pe Bookaholic