Interviu cu scriitorul francez Lionel Duroy

„Sper ca romanul meu, Eugenia, să-l facă cunoscut pe Mihail Sebastian publicului francez“

Interviu cu scriitorul francez Lionel Duroy

Pe 13 iunie a.c., am stat de vorbă, la Institutul Francez din Bucureşti, cu scriitorul Lionel Duroy, autorul romanului Eugenia (Éditions Julliard, 2018) – un roman care vorbeşte despre anii ’30-’40 în România, despre ascensiunea extremei drepte şi antisemitism, pornind de la destinul lui Mihail Sebastian (şi inventînd un personaj feminin, Eugenia – o tînără studentă îndrăgostită de Sebastian). O întîlnire de excepţie, cu un scriitor care cunoaşte bine România, literatura şi istoria ei.

Cum aţi ajuns să scrieţi un roman despre anii ’30-’40 în România şi despre destinul lui Mihail Sebastian?

Am fost pasionat de ceea ce s-a întîmplat în anii ’30-’40 în România, în urma lecturii cărţii lui Malaparte, Kaputt. Cred că aveam 28 de ani cînd am citit această carte – ea m-a marcat pentru tot restul vieţii. În Kaputt, Malaparte vorbeşte într-un mod cu totul aparte despre cel de-Al Doilea Război Mondial, folosind perspectiva călăilor nazişti, întîlneşte oameni precum Frank, guvernatorul nazist al Poloniei, îi ascultă pe ofiţerii sau miniştrii germani, fără să emită vreodată o judecată, în aşa fel încît discursul aşa-numiţilor călăi este redat intact. În acelaşi timp în care scriam literatură, am devenit şi ziarist, am trimis corespondenţe de război, la Libération etc. (de pildă, am trimis corespondenţe despre războiul din Iugoslavia, în 1993, pentru L’Événement du jeudi; am scris, de altfel, o carte despre acest război, în acea perioadă). Am fost foarte impresionat de maniera în care a lucrat Malaparte în chestiunea războiului: găsesc că e inutil să-ţi manifeşti indignarea, ca jurnalist, nu foloseşte la nimic, în schimb, e interesant să-i faci să vorbească pe protagoniştii războiului, şi în mod special pe călăi. Douăzeci de ani mai tîrziu, m-am întors în Iugoslavia, am scris o carte care se numeşte L’hiver des hommes, în care am stat de vorbă cu ofiţerii sîrbi care sînt căutaţi de Curtea Penală de Justiţie Internaţională, şi care se ascund în munţi; a fost foarte interesant să înregistrez discursul intim al celor pe care-i numim călăi. Cartea lui Malaparte a fost, aşadar, hotărîtoare în viaţa mea de jurnalist, dar şi de scriitor. Era acolo un capitol ce se numea „Les chiens de Jassy”, un capitol pe care-l cunosc foarte bine, pentru că l-am citit de nenumărate ori, ce relatează pogromul de la Iaşi, din iunie 1941, într-un mod foarte literar, impresionant.

Îmi aduc aminte că, foarte devreme, cînd aveam în jur de 30 de ani, i-am spus editorului meu: „Într-o zi o să mă duc la Iaşi, fiindcă vreau să aflu cum a fost posibil aşa ceva“. Am avut apoi o legătură destul de strînsă cu România, mai întîi pentru că am început să mă documentez în privinţa pogromului, dar şi pentru că am venit în România pe cînd aveam 20 de ani – la Bucureşti (veneam din Bulgaria), dar şi la Iaşi. Cînd aveam 20 de ani, adică în 1970, ţările de dincolo de Cortina de Fier mă interesau enorm: era tulburător ceea ce se petrecea acolo. Veneam din Etiopia, am trecut prin Grecia şi am ajuns în Bulgaria, apoi în România. La Sofia, am stat într-un cămin de studenţi, iar la Bucureşti, într-o universitate, dar nu-mi mai amintesc ce condiţii erau acolo. Pentru noi, occidentalii, ceea ce se petrecea aici era consecinţa celui de-Al Doilea Război Mondial, pe care nu l-am cunoscut, dar care m-a interesat foarte mult întotdeauna – un război care a fost determinant pentru vieţile noastre, ale celor născuţi după război. Aveam o atracţie pentru România, care, cultural, e foarte aproape de Franţa – există între noi un puternic schimb cultural, sînt scriitori români care ne-au marcat şi pe noi, francezii. Apoi am dat din întîmplare, în librării, peste jurnalul lui Mihail Sebastian.

Am avut impresia că Jurnalul lui Sebastian este declanşatorul romanului.

Da, acest jurnal m-a bulversat, şi nu numai pentru că vorbeşte despre antisemitismul din timpul războiului, ci şi pentru că pune problema scriiturii înseşi. Modul în care vorbeşte despre dificultatea de a scrie, despre dificultatea de a trăi, în general – sînt lucruri pe care şi eu le-aş fi putut scrie. Cred că am şi făcut-o în unele romane ale mele. E prima dată în viaţă cînd am avut impresia, citindu-l pe Sebastian, că am întîlnit un frate geamăn. A fost o experienţă foarte intimă pentru mine să-l citesc pe Sebastian. Am citit multe jurnale de scriitor (Jules Renard ş.a.), dar era prima dată cînd vedeam scris exact ceea ce gîndisem şi eu despre dificultatea, dar şi necesitatea de a scrie, despre decepţia pe care o aduce scrisul, adică, chiar dacă scrii în fiecare zi – cum fac eu –, asta nu rezolvă chestiunea existenţială; e vorba de un fel de melancolie latentă, ce provine din dificultatea de a exista („on a du mal à exister“). Efectul de autenticitate depăşeşte graniţele unei ţări (unei limbi); ai sentimentul că Sebastian a scris un jurnal pe care nu s-a gîndit să-l publice vreodată.

Un alt declanşator al romanului a fost incidentul pe care-l cunoaşteţi, în care o jurnalistă maghiară a lovit (i-a pus piedică) un refugiat, un tată cu copilul în braţe; gestul ei a fost de o violenţă nemaivăzută, insuportabilă!

De ce aţi ales o perspectivă feminină, perspectiva Eugeniei (tînăra îndrăgostită de Sebastian), şi nu perspectiva lui Sebastian însuşi?

Adevărata temă a cărţii este ceea ce eu numesc trezirea conştiinţei („l’eveil de la conscience“). Am fost şi sînt mereu preocupat – şi în special în prezentul nostru – de următoarea întrebare: oare sîntem cu adevărat conştienţi, atunci cînd trăim într-o epocă sau alta, de ceea ce se întîmplă, de ceea ce se joacă cu adevărat în epoca respectivă? Astăzi, Europa – care mergea atît de bine acum 25-30 de ani – merge mult mai rău, se desface, se dezagregă, nu mai avem un umanism în comun (a se vedea discursul ungurilor, al polonezilor, al croaţilor etc.) – mi se pare destul de grav ce se întîmplă şi îmi pun mereu întrebarea: oare sîntem conştienţi de acest mers al lucrurilor şi de ceea ce ar putea surveni?

Pentru mine e ceea ce numesc trezirea conştiinţei. Şi cînd am ales, deliberat, ca protagonistă o tînără de 18 ani, în 1935, dintr-un mediu socio-familial obişnuit, dar marcat de antisemitism – cum se întîmpla în 1935 la Iaşi –, ceea ce m-a interesat a fost modul în care, încetul cu încetul, conştiinţa ei se trezeşte la realitate. Cînd plonjăm direct în realitate, nu o vedem bine; intervine un soi de obişnuinţă, cu care avem de-a face, de pildă, în Franţa, dar şi în Italia, în raport cu refugiaţii care sosesc pe mare, ori în raport cu sirienii. De fiecare dată cînd merg la Paris şi văd taberele de refugiaţi care dorm pe jos, sub metrou sau sub podurile Senei, mă întreb: oare sînt cu adevărat conştient de ceea ce se întîmplă în ţara mea? Oare sînt conştient că poate fi la fel de grav ca ceea ce se petrecea într-o anumită epocă, de pildă în anii ’30 la Berlin, cu evreii? La începutul anilor ’30, vedeai oameni care începeau să lovească evrei pe stradă, să-i insulte, să le spargă vitrinele magazinelor – şi apoi, asemenea lucruri se banalizează, ca şi cînd ar face parte din peisaj. Oamenii care dorm pe jos, la Paris, acum, aproape că fac parte din peisaj: parizienii trec pe lîngă ei, uneori le dau nişte bani pentru a se simţi mai bine, şi tot acest peisaj se banalizează, o banalizare a răului... 

Iar Eugenia, eroina romanului meu, reprezintă această trezire a conştiinţei într-o perioadă ce va fi extrem de violentă: această fată foarte tînără (18 ani) începe să conştientizeze ce se spune în familia ei, ce se întîmplă la universitate. Sebastian spune în jurnal că studenţii evrei sînt bătuţi la universitate, la Iaşi; fratele mai mare al lui Sebastian n-a putut face medicina la Iaşi, din acest motiv, şi a plecat în Franţa pentru a o studia acolo. Ceea ce mă interesează în acest duo Eugenia-Sebastian sînt cele două lucruri pe care le purtăm în noi: Eugenia reprezintă trezirea conştiinţei şi, deci, o formă de revoltă şi de rezistenţă în timpul războiului, în vreme ce Sebastian încarnează un soi de defetism, de melancolie (în anumite momente, în jurnal, aproape că aşteaptă să fie arestat acasă la el!). Eugenia îi reproşează această pasivitate, această lipsă de furie, de rezistenţă – m-a interesat, pe parcursul romanului, această confruntare permanentă între cei doi.

Şi care e locul iubirii în povestea celor doi?

Sebastian m-a impresionat mult în relaţiile sale amoroase, pentru că recunosc, din nou, lucruri pe care le-am scris şi eu în romanele mele, în special în Vertiges (un roman amplu). E vorba de un soi de imposibilitate de a ajunge la o poveste de iubire reciprocă: eşti mereu îndrăgostit de cineva care nu e îndrăgostit de tine; în cuplu există mereu cineva care iubeşte şi celălalt care se lasă iubit – nu mai ştiu cine a spus asta (surîde). Adesea, acest lucru este distructiv pentru cei doi, e ca un proces de demolare care acţionează, în fond, în ambele sensuri (cu atît mai mult cu cît poate reprezenta cîmpul de exercitare a tuturor perversiunilor posibile în relaţia amoroasă). Sebastian e mereu îndrăgostit de femeia care nu e îndrăgostită de el, în timp ce atîtea alte femei, în jurul său, sînt îndrăgostite de el. Eroina mea e, în mod subtil, una dintre aceste femei.

Cum v-aţi documentat pentru carte?

Am citit mult pe această temă, am venit şi în România. Acum vreau să scriu partea a doua a romanului, care se va petrece în perioada comunistă (cei patruzeci de ani; va fi vorba despre descendentele Eugeniei). În acest sejur de documentare în care mă aflu acum, m-am întîlnit la Bucureşti cu Gabriela Adameşteanu, una dintre marile scriitoare române cunoscute în Franţa, şi – cîteva dimineţi la rînd – cu profesorul, istoricul şi teoreticianul literar Paul Cornea, care mi s-a părut un om extraordinar!

Trebuie să vă spun că am vizitat închisorile comuniste: Memorialul de la Sighet, Piteşti, Canalul. La Piteşti nu se mai păstrează aproape nimic din teribila închisoare, iar dacă nu ar fi existat Memorialul de la Sighet (fondat de Ana Blandiana), probabil că memoria acestor atrocităţi şi a epocii s-ar fi şters... Literatura are şi acest rol, de a păstra memoria, şi de a depune mărturie, sperînd că lucrurile nu se vor întoarce în istorie. Cititorii mei din Franţa mi-au spus că nu ştiau că a existat un pogrom la Iaşi, în România, şi, în genere, că nu ştiau despre evenimentele de care vorbesc...

L-aţi readus pe Sebastian în actualitate – care e receptarea lui în Franţa?

Sebastian nu e cunoscut deloc în Franţa, din păcate, Jurnalul lui (publicat la Stock) nu s-a vîndut (cu atît mai puţin celelalte scrieri). Pe Malaparte, care e şi el personaj, cititorii îl cunoşteau ceva mai bine. Sper ca romanul meu, Eugenia – care se bucură de o bună receptare în Franţa – să-l facă mai cunoscut publicului francez (i-am şi scris, de altfel, editorului său, spunîndu-i că romanul meu îl are ca personaj pe Sebastian). Jurnalul ar merita şi o reeditare, dar – neapărat – cu note explicative, care să ofere detalii despre istoria României.

Interviu apărut în Observator cultural