Evocare Alex. Leo Şerban

 

În noaptea de 8 spre 9 aprilie 2011, cunoscutul critic de film Alex. Leo Şerban (a.l.ş. sau Leo, pentru prieteni) – intelectual rafinat şi dandy, eseist, prozator şi poet, traducător şi artist vizual – dispărea brusc (deşi discret) dintre noi, la 52 de ani, în urma unui (rapid) cancer limfatic. Au trecut trei ani deja de la dispariţia sa, dar a.l.ş. – o specie pe cale de dispariţie încă din timpul vieţii – a reuşit, spre norocul nostru, să lase urme culturale puternice şi amintiri frumoase pentru foarte mulţi prieteni – căci, cu politeţea lui elegantă şi ireproşabilă, avea darul de a lega foarte multe prietenii, în cercuri dintre cele mai diverse, şi chiar opuse ideologic.

Miercuri seară, 9 aprilie 2014, la Sala „Elvira Popescu” a Institutului Francez din Bucureşti, a avut loc, aşadar, un eveniment în memoria lui Alex. Leo Şerban, organizat de jurnalista Marina Baconschi. Ocazia specială a fost oferită de lansarea volumului postum al lui Alex. Leo Şerban, scris direct în franceză, La planète Proust: Esquisses d’un journal de lecture, apărut în Franţa la Éditions Non Lieu (la Bucureşti, el se găseşte la Librăria Franceză Kyralina). „Cuvântul înainte” al volumului este semnat de Virgil Tănase.

În 2009-2010, în voiajul său în Argentina (la Buenos Aires, în special), Alex. Leo Şerban a luat cu el integrala Proust În căutarea timpului pierdut, în ediţia într-un singur volum de la Gallimard, 1999. Volumul îl cumpărase de la Cannes, în ultimul an în care participase la celebrul festival de film (a.l.ş abandonase, în ultimii ani, profesiunea de critic de film, dar şi pe aceea de jurnalist, alegând să facă această călătorie în Argentina, de unde trimitea, pentru LiterNet, fotografii ale locurilor vizitate – ele pot fi găsite şi astăzi pe LiterNet). L-a recitit pe Proust la Buenos Aires şi tot acolo a scris acest mic „jurnal de lectură”.

Despre carte au vorbit – la cinematograful „Elvira Popescu” – Horia-Roman Patapievici, Adrian Mihalache (care a tradus pentru cea mai recentă ediţie Lettre internationale fragmente din cartea lui a.l.ş.) şi Mircea Deaca – discursuri situate alături de câteva proiecţii video, printre care două secvenţe din ultimele interviuri acordate de a.l.ş, în emisiunile TVR Cultural şi TVR, realizate de Marius Constantinescu şi Daniel Cristea-Enache, dar şi o secvenţă din conferinţa despre film susţinută de critic în cadrul „Conferinţelor TNB” (în 2010, dacă nu mă înşel). Înaintea vorbitorilor, ataşatul cultural al Ambasadei Franţei şi directorul adjunct al Institutului Francez din Bucureşti, Christophe Pomez, a citit o frumoasă scrisoare-evocare trimisă de Michel Carassou, editorul francez al cărţii.

Aş vrea să mă opresc mai jos doar asupra discursului lui Horia-Roman Patapievici (cel de-al doilea vorbitor, Adrian Mihalache, a marcat un moment foarte bizar al serii, grotesc-amuzant, de care a.l.ş. ar fi râs, cu siguranţă, dar şi cu ceva amărăciune).

Evocarea lui Horia-Roman Patapievici a fost una, la modul declarat, a unui „prieten fidel”, o evocare plină de fineţe intelectuală şi de afecţiune discret exprimată. Prieteni din anii ’70, debutat în presă chiar de a.l.ş. la începutul anilor ’90 (în revista Contrapunct, în 1992), H.-R. Patapievici a vorbit despre trecerea – în ultimii ani – a lui a.l.ş. de la frivolitatea dandy-ului la gravitatea unui intelectual „serios”, de la estetism – ca frumuseţe a suprafeţei – la depăşirea acestuia în direcţia „tragismului”. „Cred că dintre noi doi, el era cel serios – a declarat Horia-Roman Patapievici, cu un zâmbet – deşi multă vreme am crezut că era invers”. Expresia folosită de eseist a fost „dexterităţile exteriorităţii” – incluzând aici toate comportamentele sociale, estetice, intelectuale etc. ale lui a.l.ş.; H.-R. Patapievici a vorbit astfel, cu delicateţe, de ceea ce se ascunde dincolo de ele, numai intuit, la prietenul său. 

Cred că era vorba, într-adevăr, de o interioritate retractilă şi sensibilă, din ce în ce mai exigentă cu vârsta, mai pretenţioasă (v. reacţiile aşa-zicând „de dreapta” pe forumuri şi site-uri, în ultimii săi ani), dar şi mai „serioasă” şi poate – cel puţin în viziunea lui H.-R. Patapievici – mai „tragică”. Aşa cum declara în interviurile amintite mai sus, Leo aştepta să savureze noutatea îmbătrânirii, a bătrâneţii – probabil şi cu o oarecare teamă nemărturisită, dar în orice caz cu mai multă exigenţă, nu numai valorică şi estetică, dar şi morală. Aşa cum tot el declara în acele interviuri, „dietetica” pe care o propune în cartea sa Dietetica lui Robinson (Curtea Veche, 2006) este, în fond, o „morală” – un exerciţiu de reducere la esenţial, de economie a mijloacelor pentru a ajunge la „fericire şi înţelepciune”. Şi asta ne-o spune, la „mijlocul drumului vieţii” (vorba lui Dante) un hedonist rafinat, un om care avea – aşa cum a spus H.-R. Patapievici, citându-l la rândul său pe Oscar Wilde – „geniul vieţii” (iar a.l.ş. era un admirator al lui Oscar Wilde). Am impresia că bătrâneţea aduce cu sine, inevitabil, asemenea lucruri – în cazul unui intelectual autentic: selectivitate, exigenţă, dublarea estetismului de o morală.

Alex. Leo Şerban a avut mulţi prieteni – cum spuneam, din diverse zone intelectuale – şi ceva din spiritul său, din preferinţele, gusturile, observaţiile şi judecăţile sale fulgurante, sclipitoare s-a transmis, într-o formă sau alta, acestor „epigoni”. E bine chiar şi aşa, ca o formă de moştenire culturală, deşi lipsită de rafinamentul, erudiţia şi gustul – inegalabile – ale lui a.l.ş.

La planète Proust: Esquisses d’un journal de lecture este, a spus H.-R. Patapievici, „capodopera” eseistului, scrisă într-o franceză livrescă şi rafinată – o franceză cu totul diferită de franceza vorbită, de franceza contemporană, aşa cum era şi franceza în care şi-a scris cărţile Cioran (Cioran l-a interesat pe a.l.ş., de altfel, ca personaj care şi-a construit într-un anumit fel viaţa, şi ca unul care a fost el însuşi un dandy în tinereţe). Rămâne de verificat afirmaţia lui H.-R. Patapievici, de citit, în orice caz, cartea, lansată în martie anul acesta la Salon du livre de la Paris. În ce mă priveşte, cărţile lui a.l.ş. sunt, întotdeauna, un must – aşa încât vă invit să o căutaţi şi pe aceasta la Librăria Kyralina (str. George Enescu, nr. 8 – www.kyralina.ro).

Am încheiat seara cu un pahar de şampanie bine răcită – aşa cum o făcusem odinioară (în urmă cu vreo... cinci ani), în acelaşi loc, când Alex. Leo Şerban îşi chemase prietenii – numeroşi – să-şi sărbătorească „1/2 secol” de viaţă, invitându-i să vadă, împreună cu el, filmul său preferat, Mon oncle (1958) de Jacques Tati. Iar după aceea, în seara răcoroasă de sfârşit de iunie, după o ploaie torenţială – să schimbe o vorbă cu ei, la un pahar de şampanie rece şi un pişcot. Timpul trece, adeseori şi oamenii – chiar prea repede –, însă cărţile lor – minunate –rămân.

Apărut pe Bookaholic