Deţinătoare – multă vreme – a
unei rubrici de cronică literară la Dilema veche, iar apoi a rubricii
„Biograffiti“ (cu teme legate de viaţă şi/sau literatură), autoare a eseului Regăsirea
intimităţii (Cartea Românească, 2008 – Premiul pentru debut al revistei Observator
cultural, Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor) şi a unui roman de
excepţie, Hotel Universal (Polirom, 2012), Simona Sora – fost redactor
la Dilema veche şi editor coordonator la Dilemateca, suplimentul
literar al Dilemei vechi – este o voce critică de seamă în spaţiul
cultural românesc contemporan. De curînd, ea a renunţat la presa culturală –
aşa cum, în urmă cu ceva timp, renunţase la critica literară săptămînală –
pentru a se îndrepta către... literatură. Aşadar, suita aceasta de renunţări
pare a indica o nouă cale, aceea a literaturii propriu-zise, dacă nu şi
dezamăgirile în raport cu un spaţiu literar aşa-zicînd „democratizat“ sau
manevrat în funcţie de interese, un spaţiu din ce în ce mai lax şi fără
criterii profesionale, pradă „ofensivei copy-paste sau acelui nou
curent de opinie după care toţi scriem la fel (de bine), important e doar în ce
tabără (literară) sîntem“ – cum scrie autoarea la finalul „Argumentului“ în
volumul Seinfeld şi sora lui Nabokov, recent apărut la Editura
Polirom, volum ce adună textele sale din Dilema veche (cele apărute la
rubrica „Biograffiti“, după toate aparenţele).
Volumul marchează, aşadar,
trecerea la o nouă etapă de viaţă (literară) şi, în acelaşi timp, pecetluieşte
un trecut (literar), adunîndu-i toate secvenţele literar-existenţiale între
copertele unei cărţi. De altfel, textele – împărţite „ironico-didactic“ (cum
spune Simona Sora) în trei secţiuni, „Bio“, „Biblio“ şi „Biobiblio“ – se citesc
independent cu multă plăcere şi curiozitate, cursiv sau pe sărite, alegîndu-le
după titlu (deseori intrigant), într-un puzzle de teme literare diverse
(literatură română şi universală); sînt texte ce se succed rapid şi pasionant
la lectură, în ritmul lor de două pagini şi jumătate sau trei pagini (impus de
restricţiile de spaţiu ale unei rubrici săptămînale).
Rubrica „Biograffiti“ – notează
autoarea în „Argument“ – ar fi trebuit să se numească iniţial „Cartea sau
viaţa“, însă raportul între cele două nu i se pare a fi, într-un final, unul de
excludere: „De ce să le separi, cînd cartea face parte din viaţă, la fel cum
viaţa, cu multe ale ei, e «materia primă» a cărţii?“. Şi totuşi – şi aici mi se
pare interesant –, Simona Sora trasează o zonă de demarcaţie între literatură
şi viaţă, iar ea se numeşte, cu alte cuvinte, etica profesională. Autoarea este
o intransigentă şi o promotoare a eticii în practica scrisului, a cronicii
literare, care se retrage – elegant –, dezamăgită şi, în fond, dezarmată de
jocurile de culise şi de jocurile de putere ale breslei: „Pe de altă parte,
poate că, atunci cînd «judeci» literatura, lucrurile n-ar trebui să se
amestece. Criteriile vieţii (chiar şi cele ale vieţii literare) ar trebui
lăsate deoparte. Nu ar trebui să scriem despre prieteni şi cărţile lor, despre
colegi şi rudele lor, despre cazuri sociale sau scriitori cu nevoi speciale. Ar
trebui să scriem despre literatură şi, atunci cînd scriem, să ne situăm cu
orice preţ înăuntrul ei“. În această „lume bizară“ – cum îi spune jurnalista – se
situează aceste texte scrise săptămînal, o lume în care primează legile
literaturii, situate peste cele ale oamenilor, o lume, poate, ideală, în care
prietenii din Seinfeld se apucă de citit şi se poartă ireproşabil, iar
sora lui Nabokov, bibliotecară, se duce să recupereze cărţile împrumutate
nemţilor, în timpul resurecţiei din Praga împotriva naziştilor, din mai 1945.
Simona Sora îl citează pe Alberto
Manguel (cel de la care află povestea surorii lui Nabokov), autor al unei
„minunate istorii a lecturii“: „Bibliotecile solide, de lemn şi de hîrtie, la
fel precum bibliotecile ecranelor tremurătoare şi fantomatice fac dovada
rezistenţei credinţei noastre într-o ordine eternă şi universală, a cărei
intuiţie şi vagă percepţie, uneori, o avem“. Alberto Manguel dă aici glas unui
soi de umanism transistoric greu de ocolit în speranţele noastre literare,
chiar şi în cazul celor mai sceptici (mă număr printre ei), într-o epocă a
istorismelor şi particularismelor. În orice caz, micul text introductiv
(„Argument. Seinfeld şi sora lui Nabokov“) acordă un sens aparte colecţiei de
texte jurnalistice strînse în volum: pe de o parte, retragerea elegantă într-o
zonă a eticii profesionale, care e acea zonă din interiorul literaturii
propriu-zise, iar pe de altă parte, afirmarea vocaţiei şi pasiunii pentru
literatură.
Simona Sora scrie, aşadar, din
interior, despre „utilitatea“ literaturii, despre „utilizarea“ ei, despre
devalorizarea literaturii în societatea contemporană şi în speţă despre
decăderea învăţămîntului filologic (dar şi a învăţămîntului în general) în
România: „N-o să mă apuc acum – scrie ea – să mă mir retoric de devalorizarea
literaturii (şi a învăţămîntului filologic) în spaţiul social, e un fapt pe
care l-am simţit şi eu acut încă din timpul facultăţii şi apoi la întoarcerea
în România. Nu şi în Elveţia, e drept, unde cele mai rare şi mai îndepărtate
(temporal sau spaţial) limbi îşi aveau bibliotecile şi departamentele lor.
[...] Nu trebuie să citeşti totuşi prea multe studii despre «moartea
literaturii» (care, paradoxal, „nu împiedică literatura să se producă ») ca să
înţelegi că învăţămîntul filologic şi frecventarea conştientă (s.a.) a
literaturii, în cunoştinţă de cauză, adică neinventînd apa caldă la fiecare 10
ani, au devenit activităţi de nişă. Şi asta ca şi cum n-am trăi în aceeaşi lume
care, la începuturi cel puţin, a pus la bazele ei cuvîntul, acel cuvînt rostit
într-o limbă sacră şi care, articulat aşa cum trebuie, te poate face să-ţi
percepi rostul propriu. Ca şi cum rarii oameni charismatici pe care-i mai
vedem, citim, ascultăm în zilele noastre n-ar veni direct din acea veche
cultură umanistă. Ca şi cum lipsa de utilitate practică imediată ar fi un
argument de aceeaşi greutate cu înţelegerea lumii în care trăim“.
Într-un al treilea text pe tema
„utilitatea- utilizarea-inutilitatea literaturii“, Simona Sora scrie răspicat
şi fără menajamente, în maniera tranşantă şi onestă în care ne-a obişnuit: „Ce
mă nemulţumeşte însă în ultima vreme e cu totul altceva: faptul că mă trezesc
din ce în ce mai des încercînd să justific utilitateautilizarea literaturii,
cînd ştiu prea bine, din experienţă, în ce fel simpla enunţare (supoziţie,
interogaţie retorică) a chestiunii se răzbună. Am crezut, de cînd mă ştiu (am
martorii mei) că literatura e complet inutilă «în lumea reală». Că orice
utilitarism în zona asta (y compris scrisul la gazetă, pe bani),
flatarea publicului cititor, adaptarea la aşteptările sale (infinite),
«colaborarea» cu cititorul avizat îţi modifică scrisul, te dedublează un timp
şi apoi te scufundă în altceva. Şi emoţia? – am fost întrebată. Şi empatia? Şi
gratuitatea? Şi cultivarea valorilor spiritului? Ce se întîmplă cu toate aceste
«utilizări» superioare? N-am fost eu cea care am redeschis acest capitol al
utilităţii abisal-literare“.
Şi autoarea citează, la sugestia
unor cititori dilematici, dintr-un text al criticului american Lee Siegel,
publicat în Wall Street Journal: „Bruscul, uimitorul adevăr şi
frumuseţea artei literare ne fac să simţim, în cea mai singuratică parte a
fiinţei noastre, că nu sîntem singuri şi că există înţelesuri ce nu pot fi
cumpărate, vîndute sau tranzacţionate şi care nu se degradează sau mor. Această
experienţă, lipsită de valoare socială sau economică, se numeşte transcendenţă.
Pe ea nu poţi s-o transcrii, n-o poţi rezuma, nu-i poţi atribui un rang academic.
Literatura este prea sacră pentru a fi predată. Ea nu trebuie decît să fie
citită“. Simona Sora aderă – nici nu s-ar putea altfel, ca unul dintre
(puţinii) scriitori şi critici literari pasionaţi de literatură şi trăitori în
interiorul literaturii – la afirmaţiile lui Lee Siegel: „Cu ce rimează însă
gratuitatea, inutilitatea, evanescenţa literaturii, aşa cum pare să o înţeleagă
nu doar Lee Siegel [...]? Rimează cu o rară (însă universal răspîndită)
calitate omenească, o competenţă cultivată care e în acelaşi timp vedere,
meditaţie şi înţelegere. «Literatura nu îţi cere alte abilităţi în afară de
aceea de a fi om», spune Lee Siegel. Problema e însă ce înţelegem fiecare prin
asta şi ce ne hotărîm să facem apoi cu ce am înţeles“.
Discutînd despre cărţi şi despre
literatură – legate, orice s-ar spune, de viaţă – , Simona Sora se situează,
iată, fără încetare, pe teritoriul intransigent al eticii, nu numai
profesionale, dar şi umane. Cred şi eu, ca Lee Siegel sau ca Simona Sora, că în
profesiunea literară e nevoie, în primul rînd, de calitate umană, care conduce,
implicit, şi la etica profesională. Într-o lume în care literatura şi cartea
sînt concurate de televiziune şi Internet, iar mediul literar profesionist e
concurat de mediul „democratic“ on-line (unde nu mai e neapărat nevoie,
pare-se, de profesionalism), ţinuta şi competenţa, profesionalismul tout
court al unui literat contează cu atît mai mult – cred. Sper ca volumul
acesta – citez (la întîmplare) cîteva nume de scriitori asupra cărora se opreşte
autoarea (Nabokov, Sabato, Şalamov, Kundera, Herta Müller, Nedelciu, Marie
n’Diaye etc.) – să nu însemne o retragere definitivă a Simonei Sora din cîmpul
criticii literare, pentru că ar fi o mare pierdere, cu toate că romanul său Hotel
Universal (2010) prezintă toate indiciile (şi) unei prozatoare de mare
forţă. În orice caz, Simona Sora rămîne unul dintre criticii literari şi
eseiştii de ţinută din critica românească actuală, cu o scriitură puternică şi
de mare eleganţă profesională (etică şi stilistică).
Simona Sora, Seinfeld şi sora lui Nabokov, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 296 p.
Aparut in Observator cultural nr. 716/ 28.03.2014
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu