Interviu cu Adela Greceanu

  

Poezia este una dintre forţele care pot ţine în echilibru „realitatea” şi „irealitatea”

Adela Greceanu (n. 1975, Sibiu) este scriitoare şi jurnalistă de radio. A debutat în 1997 cu volumul de poezie Titlul volumului meu, care mă preocupa atît de mult… (Editura Eminescu), urmat de Domnişoara Cvasi (Editura Vinea, 2001) şi Înţelegerea drept în inimă (Editura Paralela 45, 2004). În 2008 a publicat romanul Mireasa cu şosete roşii (Editura Polirom). În 1998 a apărut antologia critică Poezia română actuală. De la Adela Greceanu la Leonid Dimov, realizată de Marin Mincu. Din 1998 lucrează la Radio România Cultural, unde realizează emisiuni literare. Am stat de vorbă cu Adela cu ocazia apariţiei celui mai recent volum de poeme al său, Şi cuvintele sînt o provincie (Editura Cartea Românească, 2014) – un volum splendid, pe care vi-l recomand cu căldură.

Adela, ai debutat în 1997, cu volumul de poezie Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult… (Ed. Eminescu); au urmat volumele de poeme Domnişoara Cvasi (Ed. Vinea, 2001) şi Înţelegerea drept în inimă (Ed. Paralela 45, 2004). Volumul apărut recent, Şi cuvintele sînt o provincie (Ed. Cartea Românească, 2014) apare, aşadar, la 10 ani distanţă de ultimul tău volum de versuri publicat. Între timp, în 2008, ai publicat un roman (poetic) intitulat Mireasa cu şosete roşii (Ed. Polirom). De ce această distanţă, de ce s-a lăsat poezia aşteptată atât de mult timp?

Am scris romanul Mireasa cu şosete roşii din situaţia unui poet. Am şi declarat, de altfel, că nu sînt prozatoare, dar poezia mea are poveste. Am scris apoi acest volum de poezie, Şi cuvintele sînt o provincie, din situaţia cuiva care trecuse, totuşi, pin experienţa scrierii unui roman şi a unor povestiri (apărute în antologii). De fapt, am continuat să scriu, aşa cum începusem, în anii ’90, un fel de struţocămilă, o combinaţie de poezie-proză cu accente eseistice şi dramatice uneori. Eu practic metisajul literar. Şi rezultatul sînt nişte texte creole, care atrag în ADN-ul lor gene provenind de la mai multe rase literare. Pentru asta nu fac nici un efort, textul cheamă singur, ca un magnet, pe măsură ce îl scriu, genele de care are nevoie. În plus, ca să spun un adevăr banal, poezia nu-i de găsit doar în cărţile de poezie, ba chiar poezia nu-i de găsit în toate cărţile de aşa-zisă poezie. Poezia e (şi) un mod de a te aşeza în lume, de a te raporta la ce ajunge din lume la tine, prin simţurile tale. Faptul că în copilărie credeai, pur şi simplu, că poţi încetini sau înteţi ninsoarea, în funcţie de aerul – cald sau rece – pe care îl expirai, ţine de realitatea incontestabilă a poeziei. Abia faptul că nu ai uitat acea realitate şi ai povestit-o, mult mai tîrziu, ţine de un fel de practică a poeziei. 

Cred acum că orice am scris şi orice voi scrie vreodată în cărţile mele e poezie. Fie că are formă de roman, de povestire sau de poem. Aşa că, treburile fiind atît de (bine) încurcate, nu pot spune că, în ce mă priveşte, poezia s-a lăsat aşteptată. Eu îmi văd de treabă mereu (asta însemnînd şi că încerc să nu pierd legătura cu poezia), chiar dacă rezultatul pe hîrtie nu se vede decît după cîţiva ani, uneori. Să-ţi vezi de treabă este adesea o îndeletnicire tăcută, care trece drept discretă, spre deosebire de aflatul în treabă, care e adesea gălăgios şi indiscret. Prefer să-mi văd de treabă, decît să mă aflu-n treabă. Şi să-ţi vezi de treabă mai înseamnă şi să cauţi, uneori ani de zile, tonul potrivit pentru o carte. Iar eu am căutat cîţiva ani vocea personajului principal, Adila, din Şi cuvintele sînt o provincie.

În romanul Mireasa cu şosete roşii „realitatea” şi „irealitatea” – ca să citez termenii care apar în poemele tale din Şi cuvintele sînt o provincie – se împletesc, planul realist, cotidian îi succedă celui oniric, „ritualic”, fără ca protagonista să se teamă de invadarea unuia de către celălalt. În schimb, Adila, protagonista din poemele ultimului tău volum, se teme de amestecul celor două planuri. Iată versurile: „Realitatea şi irealitatea trebuie despărţite frumos,/ aşa cum desparţi peştele de osul de peşte./ Dacă nu faci asta, irealitatea ţi se înfige/ în inimă, în creier, în ficat,/ amestecându-se în realitatea lor” (Adila meditează). De ce această temere acum?

Eu numesc planul realist, cotidian din Mireasa cu şosete roşii partea diurnă a cărţii, iar planul oniric, ritualic, partea nocturnă a ei. Diurna şi nocturna mie mi se pare că nu se împletesc în roman, ci sînt cele două feţe ale benzii lui Moebius – dacă răsuceşti o singură dată o bandă de hîrtie şi îi lipeşti capetele, cînd treci cu vîrful unui creion pe una dintre suprafeţe, vei constata că ajungi exact în punctul de unde ai plecat, străbătînd deci ambele suprafeţe, fără să ridici creionul de pe hîrtie. Aşa am şi gîndit construcţia cărţii – pe care, vai!, nici un critic n-a observat-o. În versurile pe care le-ai citat, Adila este ironică. Melancolic-ironică, aş zice. De altfel, cîteva versuri mai încolo, în acelaşi poem, ea spune despre „realitate” şi „irealitate”: ”Adevărul e că nu pot fi despărţite una de alta,/ cum ai despărţi peştele de osul de peşte”. Nu e nici o temere, deci. E o constatare. Realitatea şi irealitatea sînt legate ca în banda lui Moebius. Iar poezia este una dintre forţele care pot ţine în echilibru „realitatea” şi „irealitatea”. Ca să nu te înţepe „irealitatea” în „realitatea” inimii, creierului, ficatului, ca să nu o iei razna, adică. Ioan Petru Culianu explică foarte bine în Eros şi magie în Renaştere. 1484 diferenţa între schizofrenic şi magician. Ambii au de-a face cu fantasme („irealitatea”, nu?). Numai că primul este dominat de fantasme („irealitatea” îl înţeapă), iar celălalt domină el fantasmele, nu se lasă înţepat, „atins” de ele. Poetul este un magician, în acest sens.

Apare de mai multe ori în carte această imagine: „O coamă de păr brun/ îmi atârna pe spinarea de fetiţă” (iar coperta volumului reuşeşte să redea spectaculos această imagine!) alături de oscilaţia permanentă a protagonistei între „fetiţă” şi „femeie” (ea declară, la un moment dat, preluând o vorbă auzită, că arată la 34 de ani ca la 14). Poezia se naşte din acest refuz al maturizării, din eludarea „realităţii” (vezi chiar această imagine din spate a protagonistei!), din retragere şi refugiu? Sau e vorba despre altceva?

Poezia cred că are foarte mare legătură cu un soi de percepţie care, în copilărie, se manifestă din plin, nefiind îngrădită prin „dresaj” – vorba lui Gellu Naum. Şi poezia pe care reuşim să o scriem ca adulţi cred că are foarte mare legătură cu puterea de a ne aminti cum percepeam în copilărie lumea. Cu o neuitare, deci. Cu o încăpăţînare de a păstra legăturile cu prospeţimea percepţiilor din copilărie, cînd totul era mereu nou, cînd fiecare zi era o surpriză. În copilărie nu e greu să suporţi fiecare clipă ca pe-o noutate, fiindcă asta e în firescul lucrurilor, dar la maturitate, e greu să înduri surpriza fiecărei clipe. După toate dresajele la care ai fost supus – prin şcoală, prin educaţie, prin norme sociale de tot felul –, poate fi un chin teribil, o nebunie să-ţi dai voie să priveşti lumea cu prospeţimea privirii copilului. Fiindcă ai griji de tot felul, nu? Să te duci la serviciu, să te concentrezi pe ce ai de făcut acolo, să faci ordine în casă, să faci cumpărături, să plăteşti facturile, să faci de mîncare, şi cîte şi mai cîte alte treburi care nu-ţi dau voie să te uiţi la lumea din jur ca şi cum ai vedea-o pentru prima oară. Sau măcar să-ţi aminteşti senzaţia extraordinară pe care ai avut-o cînd ai conştientizat că te uiţi la lume. Pare bizar ce spun, dar mie mi s-a întîmplat asta, să conştientizez că mă uit la lume, abia pe la 17 ani, într-o vară memorabilă, pe care o numesc de atunci „vara trecută”. Fiindcă a trecut, din păcate, şi am acceptat cu greu că nu mă mai pot întoarce acolo. Singura putere pe care o am este ca, respectîndu-mi obligaţiile sociale, să nu uit că mi s-a întîmplat asta. Nu e deloc întîmplător că atunci, în acea vară „trecută”, am început să scriu cu adevărat poezie. Deci încerc să fiu un magician pentru propria mea viaţă, ca să fac o legătură cu răspunsul la întrebarea anterioară. Şi sînt convinsă că mulţi dintre noi putem face asta, să fim magicienii propriilor vieţi, e în natura fiinţei umane – să ne respectăm obligaţiile sociale şi, în acelaşi timp, poate uneori cu efort, să păstrăm legătura cu copilul care am fost. În felul ăsta, omenirea e salvată.

Coperta o vedeam cu ochii minţii încă dinainte să termin cartea. Îmi doream foarte tare pe copertă exact imaginea Adilei care se uită pe fereastră, văzută din spate. Ca s-o contrazic chiar pe ea, care spune că nu-i nimeni s-o privească din spate şi să-i vadă coama brună atîrnînd pe spinarea de femeie sau de fetiţă. Şi ca să-i dau drumul în lume cu adevărat. Dar nu ştiam cum aş putea obţine această imagine. Am rugat-o pe Veronica D. Niculescu să mă lase să mă uit la pozele ei – face nişte fotografii grozave –, spercînd că poate găsesc ceva potrivit cu cartea mea. N-am găsit, dar i-am spus ce îmi doresc de fapt, şi-atunci a zis simplu, păi, hai să facem poza pe care ţi-o doreşti. Şi am făcut-o!

Ce înseamnă pentru tine „provincia” cuvintelor – ideea centrală (iată: devenită centru!) în jurul căreia se construieşte volumul – şi ce înseamnă a fi provincial(ă)? (În Altă plasă se spune: „Eram o provincială vizavi de frumuseţe”; iar în Dimineţile cu tine se spune: „dar tu vrei să faci din provincia mea/ un mic centru./ Un centru al disciplinei şi voinţei,/ al hotărârii şi stăpânirii de sine”).

La Facultatea de Litere din Sibiu (pe care am frecventat-o doar un an, după care am dat din nou examen pentru Jurnalistică) ni s-a spus că nu există gîndire în afara cuvintelor. (Uite cum te dresează şcoala.) Dar eu ştiam deja atît de bine că există o gîndire colcăitoare, intensă, care cu greu se lasă prinsă în cuvinte. Ştiam deja cum cuvintele exprimă atît de puţin din teribila efervescenţă a creierului. De asta cuvintele sînt o provincie – foarte rar, foarte greu reuşesc ele să exprime miezul gîndirii, trăirii, privirii, auzirii. Fiindcă noi gîndim-trăim cu ochii, urechile, limba, pielea, cu toate organele de simţ. (Tot Gellu Naum spune: „Tatăl meu obosit folosea privirea-gîndire”.) De ce ne amuzăm şi ne minunăm de unele formulări ale copiilor? Tocmai fiindcă ei scot vorbele din banalitatea lor, le împrospătează fără nici un efort, le sucesc sau le combină aşa cum nouă, adulţilor, nu ne-ar trece prin cap şi ne fac să vedem, o clipă, lumea altfel. Asta poate face şi poezia.

Cît priveşte „provinciala”, aici am pus accentul tocmai pe statul deoparte. Am încercat să creez un personaj care e întotdeauna la margine, fie că se raportează la lumea pe care o priveşte pe fereastră sau la propria viaţă. Pentru că abia aşa, ca marginală absolută, aproape depersonalizată, curată şi mai ales conştientă de situaţia sa de „provincială” faţă de toţi şi de toate, ea poate deveni capul de redare care citeşte banda magnetică desfăşurată prin faţa ei – care e lumea. Lumea de afară, lumea dinăuntru. Deocamdată, am încercat să mă instalez prin Adila în această margine, în această provincie.

Există în poeme o figură feminină a autorităţii, un fel de a doua „mamă”, căreia Adila i se adresează, şi care are, de fiecare dată, ultimul cuvânt: „Adila, n-ai destule lecturi”, „Adila, eşti tensionată”, „Adila, eşti moale”, „Adila, mănâncă tot din farfurie!”. E aici un amestec de autoritate a personajului şi de ironie a vocii protagonistei. Ce ne poţi spune despre această figură feminină?

Mi-am dorit foarte mult s-o pun pe Adila în relaţie cu un personaj feminin foarte puternic. Un centru de forţă şi autoritate feminină în contrapunct cu provinciala. Dar nu vreau să spun mai mult. Deja m-ai făcut să spun multe despre Adila! Personajele trebuie să se ţină singure, să ajungă pe picioarele lor la cititori. 

Poemele din Şi cuvintele sînt o provincie sunt poeme de observaţie a cotidianului, a incidentelor/ conversaţiilor din lift, din bloc, cu vecinii protagonistei, a celor din trafic etc., a vieţii de zi cu zi, un fel de observaţie obstinată a „realităţii” şi de refuz al interiorităţii. De ce această fugă de interioritate?

Adila, personajul-narator din această carte de poezie, este instalată întotdeauna la margine (fereastra la care stă e o margine, locul ei în autobuz e, de asemenea, marginal), îşi conştientizează poziţia şi, cum spuneam mai sus, abia din această poziţie ea poate „citi” lumea. Numai de pe margine e posibil actul observării. Nu e o fugă de interioritate, deci. Este, poate, situaţia poetului, aşa cum o explică T.S. Eliot: „părerea mea este că poetul nu are de exprimat o personalitate, el este doar un mediu determinat, un mediu şi nu o personalitate, în care impresiile şi experienţele se combină în moduri specifice şi neaşteptate”. Şi mai spune Eliot: „Poezia nu înseamnă o eliberare a emoţiei, ci o eliberare de emoţie; nu e exprimarea personalităţii, ci o eliberare de personalitate”. Dar sigur că nu m-am gîndit la eseul lui Eliot cînd am lucrat la cartea asta. Mi-am amintit de el acum, că m-ai făcut să mă gîndesc la lipsa de interioritate (personalitate) a personajului meu. Ocazie cu care tocmai am mărturisit că Adila e poetă.

Pe lângă scris, ce tip de literatură şi de poezie citeşti, cum îţi alegi cărţile şi ce anume te-a format în parcursul tău de scriitoare?

Citesc destul de mult pentru emisiunile pe care le fac la Radio România Cultural. Sînt cărţi care nu pică întotdeauna pe nevoile mele, dar care, poate, le sînt necesare celor care ascultă emisiunile. Cînd citesc „pentru mine”, citesc cumva foarte egoist, căutîndu-mă pe mine sau căutînd idei, formulări cu care îmi fac de lucru apoi. Dar am ajuns deja, de mult, la vîrsta la care recitesc. Naum, Salinger, Joyce, Cehov, Cărtărescu, Simona Popescu, Deleuze-Guattari, cărţi de popularizare a ştiinţei – sînt fan colecţia lui Vlad Zografi de la Humanitas –, Cortázar, Bolaño, Juan Rulfo, Kafka… Toate recitirile astea formează mai întîi cititoarea care sînt şi care are multe să-i spună scriitoarei.

 Apărut pe Bookaholic

Interviu cu scriitorul (franco-român) Marius Daniel Popescu

„Sînt un singuratic îndrăgostit de lume“

Stabilit din 1990 la Lausanne, scriitorul Marius Daniel Popescu – afirmat în Elveţia cu romanul La Symphonie du loup (José Corti, 2007 – Premiul Robert Walser 2008)/ Simfonia lupului (Humanitas, 2008, traducere de Emanoil Marcu) – a venit în România cu ocazia Festivalului Internaţional de Literatură Bucureşti. De curînd, a apărut şi traducerea românească a celui de-al doilea roman al său, Les Couleurs de l’hirondelle (José Corti, 2012)/ Culorile rîndunicii (Polirom, 2014, traducere de Simona Modreanu). Un scriitor cu o voce aparte, originală şi puternică, în peisajul francofon, dar şi un personaj insolit, şofer de autobuz şi patronul jurnalului literar Le Persil/Pătrunjelul în viaţa de toate zilele.

Aţi făcut parte din „grupul de la Braşov“ (condus de Alexandru Muşina) înainte de a pleca din ţară, în 1990. Primul roman, Simfonia lupului, cel care v-a făcut cunoscut, e dedicat lui Gheorghe Crăciun, al doilea, Culorile rîndunicii – lui Alexandru Muşina. În ce fel v-au influenţat cei doi şi cum aţi reuşit să „gestionaţi“ aceste influenţe scriind două romane într-un alt spaţiu cultural (extrem de diferit) şi într-o limbă străină (franceza)? Cum e să scrii un roman autobiografic într-o limbă străină?

Cu Sandu (Muşina) şi George (Crăciun) am învăţat să avansez în poezia pe care o scriam în epoca aceea, la Braşov, ei mi-au dat cărţi să citesc şi mi-au asigurat lecturile. Cu Sandu am făcut chiar şi un cenaclu, în vremea comunismului, se numea „Alternative“ – m-au pus preşedinte, pentru că eram plin de energie. Evident că cenaclul a fost desfiinţat, şi comuniştii m-au chemat pe mine la interviu să mă întrebe de ce se numea „Alternative“ – pentru că în comunism nu exista alternativă. Or, eu le-am spus că e vorba de alternative literare, de tip romantism ori alte curente şi stiluri literare etc. Am continuat cenaclul într-o formă intimă, acasă la Sandu ori la George, ne mai întîlneam în restaurante, în parcuri sau pe stradă. Importante pentru mine au fost atunci recunoaşterea acestei scriituri pe care o practicam şi integrarea în grupul braşovean format din Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, Petru Goleşteanu (plecat acum în America sau Canada) şi Sorin (Adam) Matei (Simona Popescu, deşi făcea parte din grup, plecase deja la Bucureşti). În felul acesta, prin ei, am putut cunoaşte şi alţi scriitori din alte părţi, la un moment dat, de pildă, am fost într-o tabără de creaţie la Buşteni, alături de studenţi, s-au decernat premiile de poezie ale organizaţiei studenţeşti de atunci – aveam, aşadar, mult mai multă încredere în ceea ce făceam. Discutam cu ei, citeam cărţi recomandate de ei, am cunoscut modul în care scriau alţi prozatori, am căpătat încredere – eu fiind, altfel, absolvent de silvicultură şi complet rupt de mediul literar, eram de-a dreptul un singuratic. După ’90, mi-am făcut un ziar de opinie politică, se numea Replica, dar destinul a făcut să plec la scurtă vreme din ţară, în Elveţia. Prima mea carte de poeme, scrisă în limba română, a fost „organizată“ în Elveţia, în timpul unei vizite a lui Sandu şi a Taniei (soţia lui Alexandru Muşina, n.m.). Aşa am publicat cărţile de poeme în limba română: scriindu-le şi pregătindu-le în Elveţia. La un moment dat, am avut şi o alternanţă, o carte de poezie în limba română apărută în România, şi una de poezie în limba franceză, apărută în Elveţia. Am publicat două cărţi de poeme în franceză.

Cît despre scrisul romanelor autobiografice în limba franceză – pentru mine nu e nici o dificultate, scriu în franceză aşa cum scriu în română, trec de la o limbă la alta cum ai trece dintr-o cameră în alta, e un gest natural, firesc, aproape inconştient; pentru mine nu e nici o muncă, nici un efort suplimentar în limba franceză. Scriu, trăiesc şi gîndesc în limba franceză aşa cum o fac în limba română. 

Prima dată cînd aţi scris proză, aţi scris direct în franceză sau aţi avut încercări şi în limba română?

Am scris direct în franceză. Dar se poate spune că anumite tipuri de poem se întîlnesc şi în proza mea. Anumite modalităţi de a descrie, de a „ritualiza banalul“, cotidianul, cum spuneau prietenii mei, Alexandru Muşina şi Gheorghe Crăciun, dar şi unii critici – Al. Cistelecan, de pildă, spunea acest lucru despre poezia mea, într-o cronică – găsim, într-adevăr, aceste lucruri şi în proza mea. Însă momentul în care am „găsit“ stilul şi structura romanului Simfonia lupului s-a petrecut într-o seară, cînd eram împreună cu un prieten elveţian. De fapt, eu am avut trei naşi literari: Sandu Muşina în România, acest prieten elveţian graţie căruia am trecut la proză – şi am să vă povestesc cum –, iar cel de-al treilea, un scriitor francez, Jacques Gélat, care m-a recomandat editurii José Corti din Franţa (editura care publică romanele lui Marius Daniel Popescu, n.m.). Aşadar, eram cu prietenul meu elveţian la cabana lui de la munte, şi-i spuneam poveşti româneşti; pe vremea aceea scriam poezie. La un moment dat, pe la 2 noaptea, el mi-a spus: „Apucă-te şi pune pe hîrtie ce-mi spui, lasă poezia, scrie proză, asta e literatură adevărată!“. M-am uitat aşa la el – nu era Internet pe vremea aceea –, şi i-am spus: „Du-te şi adu-mi maşina ta de scris!“. Şi în noaptea aceea, pînă la 4 dimineaţa, am scris primele 20 de pagini format A4, de fapt primele 40 de pagini ale romanului Simfonia lupului. 

Înainte de roman, poezia dvs. a avut ecouri în Elveţia?

Da, cu al doilea volum de poezie (Arrêts déplacés, Éd. Antipodes, 2004) am obţinut Premiul Rilke în Elveţia – şoc pentru toată lumea. Era un volum în care mare parte din texte erau inspirate din viaţa unui şofer de autobuz (meseria mea), din relaţia lui cu clienţii. Îmi aduc aminte cum, după ce am publicat Simfonia lupului şi am devenit cunoscut, o doamnă din juriul Premiului Rilke mi-a spus că e mulţumită că mi-a dat mie acel premiu, pentru că am continuat scrisul şi am confirmat ca prozator. 

Problematizarea limbajului – legătura lui cu referentul, cu „realitatea” (în speţă cea comunistă), convenţia, „echivocul” lui vin, cred, de la Crăciun şi chiar de la Nedelciu, care îl citeau, de pildă, pe Wittgenstein, dar cunoşteau şi sursele franţuzeşti, Tel Quel, Nouveau Roman. Colecţiile enorme de obiecte, atitudini, gesturi etc. şi sensul care se naşte din enumerarea lor trimit la Nouveau Roman. Există o influenţă conştientă în acest sens la dvs., prin lecturi, într-un mediu francofon?

Am citit şi citesc mult, şi înainte de a pleca din România. Influenţele există independent de mine, la un moment dat, inconştient, nu-mi dau seama de ele. Însă există o diferenţiere clară între Nouveau Roman/ Noul Roman şi stilul meu. Scrisul meu vine din două obsesii: obsesia relaţională cu lumea, cu viaţa, cu vibraţia, cu ceilalţi – în sensul ăsta, eu transform totul în literatură, în stilul acela vibraţional, descriptiv al literaturii mele. E vorba, la mine, de un stil emoţional, şi nu de unul formal, textul se naşte din vibraţia cu lumea (deşi poate fi influenţat şi de lecturile mele şi de discuţiile literare). E, aşadar, această relaţie cu lumea realizată prin simţuri, o şi descriu într-un pasaj din Culorile rîndunicii, unde e vorba despre „embrionul textului“. Pe de altă parte, în paralel cu descrierea unor scene mai mult sau mai puţin banale, am obsesia limbajului, a rolului şi a sensului său. În Simfonia lupului apare deseori fraza: „Cuvintele n-ar trebui să existe“, iar în Culorile rîndunicii cuvintele sînt puse în legătură cu „recreaţia“, dar şi cu jocul, cu jocurile copiilor, dar şi ale adulţilor.

Pe de o parte vorbiţi de „inutilitatea cuvintelor“, pe de alta, însă, ele sînt unealta de lucru a scriitorului (vezi: „te gîndeai la stăpînirea şi la echivocul cuvintelor“ ş.a.m.d.). Există o opoziţie între limbajul puterii (fie ea comunistă ori capitalistă – a publicităţii etc.) şi limbajul scriitorului pe care o tematizaţi?

Limbajul este, fără doar şi poate, o unealtă, un mijloc de comunicare şi, la un moment dat, avem percepţii ale nonsensului acestui limbaj. Asta e o extremă: dacă ne îndepărtăm de ea, descoperim o multitudine de forme, de expresii ale limbajului uman, prin specializările care s-au creat: limbajul religios, economic, politic etc., mergînd pînă la limbajul bonurilor de casă, al publicităţii, al afişelor, pe care le utilizez în romanele mele. E o diversitate enormă a limbajelor – eu le recuperez şi le aduc iarăşi în literatură, le transform în literatură.

Golindu-le de sensul lor practic?

Nu, dimpotrivă, utilizîndu-le mot-à-mot, literal. Eu le adun, le pun în pagină, fără judecăţi de valoare, fiindcă pentru mine totul e literatură. Atunci cînd iei distanţă de aceste limbaje, însă, de la depărtare, percepi într-adevăr, nonsensul limbajului. Pentru mine scriitura este o muncă, o muncă dură, dificilă, e o investire de energie enormă. Îmi place mai mult să trăiesc decît să scriu, dar le fac pe amîndouă. Nu revin asupra a ceea ce scriu,merg mai departe, e o presiune pe care mi-o inculc pentru a nu pierde timp. 

Cum vă organizaţi cărţile, cum aţi organizat, de pildă, Simfonia lupului, care pare, conform titlului, să aibă o structură muzicală, cu secvenţe care se acumulează, cu mai multe planuri?

Romanul debutează cu înmormîntarea tatălui protagonistului, urmează o serie de secvenţe care trec de la scenele intime, din viaţa personajului la acelea aşa-zicînd de grup, care fac referire la viaţa în comunism, la constrîngerile impuse de „partidul unic“ (cum apare el în carte) – alternanţe de viaţă intimă şi de viaţă în colectivitate (comunism). Structura de ansamblu a rezultat în urma unui montaj: am pe perete, înşirate cu piuneze, o mulţime de foi (printate) cu scene din roman – în felul acesta mi-e mai uşor să-mi dau seama unde ar trebui plasată fiecare scenă. 

De ce aţi ales să scrieţi romanele dvs. la persoana a II-a? (în Simfonia lupului, cel care se adresează protagonistului este bunicul acestuia, în text se face referire adesea la o întreagă problematică identitară etc.) E o influenţă livrescă (franceză etc.)? Nu e mai dificil pentru publicul larg un roman scris la persoana a II-a?

Întîi de toate, eu nu mă gîndesc la public atunci cînd scriu – scriu aşa cum consider şi după aceea, fie ce-o fi. Dar motivele mele sînt două: mai întîi e vorba de o distanţare, persoana a II-a conferă o anumită distanţare personajului, o altă luciditate faţă de evenimentele prezentate, iar al doilea motiv este că persoana a II-a îmi permite să obţin o diversificare a naratorilor: nu numai bunicul e narator, sînt, de fapt, mai mulţi naratori (putem citi textul şi aşa), construcţia narativă este mai complexă, de fapt. Acest „tu“ îmi permite să dau cuvîntul unei multitudini de naratori. Există inclusiv situaţia în care naratorul vorbeşte despre el însuşi la persoana a II-a. 

Am citit motivaţia juriului care v-a acordat Premiul Robert Walser şi se spunea acolo că membrii juriului au fost impresionaţi de inovaţia stilistică şi narativă, de „stil şi naraţiune“, de faptul că marchează o „înnoire în tradiţia literară“.

Da, într-adevăr, formula literară practicată de mine i-a impresionat nu numai pe ei, dar şi pe editor (José Corti). Editura José Corti e interesată în mod special de scriitori francofoni contemporani, care propun inovaţii literare. Unii m-au comparat cu Claude Simon, dar, spre deosebire de acesta şi de Nouveau Roman, eu pun accentul pe trăire, pe vibraţie, pe existenţă, pe lumea de dincolo de text. Apropo de originalitate, cel dintîi care a fost impresionat a fost, cum spuneam, editorul meu, iar apoi juraţii Premiului Robert Walser. Eu ştiam că voi veni cu ceva original pe piaţa literară – de regulă citesc mult, mă informez, citesc în franceză, dar autori din toate zonele culturale. De pildă, acum un an, am fost la un festival de literatură la Beirut, unde am întîlnit, printre alţi scriitori (un columbian, Santiago Gamboa, doi libanezi care scriu în engleză în Canada etc.) un marocan stabilit la Paris şi care scrie în franceză; le-am cumpărat cărţile în franceză şi le citesc pe rînd. Marocanul, de pildă, mi se pare foarte interesant, nu numai pentru că scrie bine (felul în care redă societatea marocană, scenele descriptive care sînt adevărate secvenţe picturale etc.), dar şi pentru că este homosexual şi vorbeşte în cartea lui despre homosexualitatea unui personaj într-un Maroc sărac şi izolat; scriitorul a făcut şi un film foarte bun după cartea lui. Deci, citesc diversificat, depinde numai cum mă „agăţ“ de un titlu ori altul, sau cine îmi recomandă o carte. Eu citesc, învăţ continuu, şi în acelaşi timp îmi păstrez „embrionul literar“ de care vorbeam mai sus. Dar baza de informaţii este enormă, este atît de mare, încît resimt un soi de limitare stupidă, şi mă întreb ce să aleg din tot ce văd, înregistrez, mi se întîmplă, eu care vreau să clădesc lumea din nou?! (rîde). Devenim derizorii, chiar dacă – în literatură – poţi face un roman din trei fraze... 

De ce aţi decis să scrieţi o continuare a Simfoniei lupului ? Practic, asta este Culorile rîndunicii. V-a cerut editorul această continuare?

Nu, absolut deloc, editorul meu este unul excelent, în sensul că nu pune nici un fel de presiune pe autorii publicaţi. Eu am decis această continuare, de fapt vreau să fac o trilogie, lucrez acum la al treilea volum, în care voi evoca moartea lui Sandu Muşina (fiecare roman începe cu scena unei înmormîntări, n.m.), voi evoca anii mei de formare în cadrul grupului de la Braşov, întîlnirea cu Sandu şi modul în care devin poet/scriitor frecventînd acest grup; şi evident, plecarea mea din ţară după evenimentele din ’89 (în ’90) şi trecerea într-o altă lume , într-o altă limbă. 

Se poate spune că e o trilogie biografică?

Da, ea cuprinde multe elemente biografice, dar în acelaşi timp nu e viaţa mea. E viaţa multora. Eu aşa trăiesc şi aşa scriu: iau elemente din viaţă şi le redau în scris. Asta e maniera mea de a scrie, sînt mai degrabă un observator al realităţii; sînt, în acelaşi timp, conştient de diversitatea modalităţilor de a scrie, şi că fiecare scriitor optează pentru aceea care-i este proprie. 

Aţi declarat: „Eu sînt un independent, un fel de sălbatic care nu se supune sistemului, la propriu şi la figurat“. Ce vreţi să spuneţi, vă consideraţi un revoltat, un marginal sau chiar un anarhist (deşi faceţi multe joburi, lucraţi în sistem)?

Nu, deloc, eu sînt un tip îndrăgostit de lume, de viaţă, deci sociabil, supus, căutător – caut relaţii cu oamenii, dăruiesc, dar în acelaşi timp sînt un solitar, un singuratic, un observator nu trist, dar şocat de frumuseţea şi de diversitatea lumii, şi sînt singur aici, în percepţia asta. Şi observ tipurile de sistem social, politic, de organizare dintr-o întreprindere, le accept, şi mă revolt doar atunci cînd simt nevoia (la nivel individual), nu ca anarhiştii, troţkiştii, staliniştii, naziştii etc. Dacă nu, merg mai departe şi încerc să depun în literatură aceste percepţii şocante, într-un fel, ale lumii. Sînt, deci, un solitar îndrăgostit de lume, care se revoltă numai cînd are nevoie, şi care explică în scris aceste diversităţi enorme, antagonice ale lumii înconjurătoare (individuale, sau „statale“, românească, elveţiană, europeană, occidentală etc.). Eu am contact cu orice tip de lume, fie ea de stînga sau de dreapta, oameni bogaţi ori săraci, oameni spălaţi sau nespălaţi etc. La fel, în România vin des, de cîte ori vreau, şi în acelaşi timp mă simt integrat în Elveţia, fac un ziar literar acolo (Le Persil/ Pătrunjelul, n.m.), am mai multe meserii (printre care cea de şofer de autobuz), am prieteni etc. Dar prin scrisul meu vreau să depun o mărturie literară despre perioada copilăriei şi a formării mele literare în România, dar şi despre două epoci, aceea comunistă, dar şi cei 25 de ani de postcomunism românesc. 

Nu simţiţi că trădaţi viaţa, că vă trădaţi prietenii preluînd totul în romanele dvs.?

Nu, trebuie să-ţi asumi faptul că nu e vorba de o indiscreţie, eu nu fac decît să preiau tipuri de comportament, de expresii, de dureri şi bucurii, de ritm, de organizare. Asta e.

Cum e cu ziarul Le Persil şi de ce l-aţi numit aşa?

Ca să aduc un nou condiment cultural în bucătăria elveţiană (rîde). E un ziar creat de mine acum 10 ani, în 2004 (am ajuns, iată, la nr. 91-92-93), şi la început conţinea doar textele mele (literare). E un ziar care apare aproape lunar, mai des sau mai rar de o lună, depinde de bani şi de implicare; de 10 ani îl imprim în ţară şi-l aduc cu autocarul în Elveţia. La început mi s-a făcut publicitate la radio, la televiziune, în presă; apoi am avut baza de date a abonaţilor unui alt ziar literar şi i-am întrebat dacă sînt de acord să primească şi Le Persil; mulţi au fost de acord, acum am 1.000 de abonaţi. Eu sînt patronul, dar există o redacţie care funcţionează printr-o asociaţie (L’Association des Amis du journal Le Persil) care face rost de bani pentru ziar (dar poate şi propune anumite numere). Acest ultim număr e un număr omagial, triplu, tipărit pe hîrtie de lux, consacrat unui scriitor elveţian de origine evreiască dispărut anul trecut, Jean-Luc Benoziglio. E un ziar strict literar, care funcţionează cum vrea el, nu există nici o presiune pentru lungimea unui text, a numărului de pagini sau a datei de apariţie; şi cu toate acestea, există, după cum vedeţi, o regularitate a lui (anul acesta am făcut 17 numere).

 Apărut în Observator cultural nr. 752/ 12.12.2014

 

Lansare la Librăria Humanitas Kretzulescu

Lansarea la Librăria Humanitas Kretzulescu, vineri, 12 decembrie. Alături de Magda Cârneci şi Matei Martin. Moderator: Miruna Lepuş