„Religiosul e, totuşi, problema secolului nostru“ (Kamel Daoud)

„Religiosul e, totuşi, problema secolului nostru“

Interviu cu scriitorul şi jurnalistul algerian Kamel Daoud

 

Kamel Daoud este un foarte cunoscut jurnalist politic algerian şi deţinătorul Prix Goncourt du premier roman, 2015, pentru romanul său de debut, Meursault, contre-enquête (Barzakh, 2013/ Actes Sud, 2014) – un roman-replică la Străinul de Albert Camus, un roman care a stîrnit deja un mare interes în spaţiul francofon. Am stat de vorbă cu Kamel Daoud săptămîna trecută, la Bucureşti, cu ocazia Tîrgului Bookfest, cînd a participat la cîteva întîlniri şi dezbateri, în aşteptarea publicării cărţii sale în limba română, care va apărea în toamnă, la Editura Ibu.

Sînteţi un foarte cunoscut jurnalist politic la Le Quotidien d’Oran – aţi fost, vreme de 8 ani redactor-şef ; aţi făcut cronică (politică şi nu numai) vreme de 17 ani aici; sînteţi editorialist şi la revista online Algérie-focus. Meursault, contre-enquête (Barzakh, 2013/ Actes Sud, 2014), primul dvs. roman – care a obţinut Prix Goncourt du premier roman, 2015 – vine în urma acestei experienţe social- politice a jurnalistului? E un roman politic, filozofic sau mai degrabă o reevaluare (critică) a tradiţiei literare postcamusiene (propune perspectiva Arabului, a celuilalt, a victimei lui Meursault)?

De regulă, nu scrii cu un plan în minte: vreau să fac un roman filozofic sau un roman politic. Unii procedează aşa, dar e cazul romanelor proaste. Un roman e ca atunci cînd ai un vis: nu decizi tu ce vei visa, tu decizi doar să dormi. Cînd scrii, evident că pui în pagină o problemă filozofică, socială etc., care te preocupă în viaţa concretă, dar acest lucru se produce în timpul scrisului, scriind, nu înainte. În ce mă priveşte, am ajuns la jurnalismul politic printr-un accident, dar vocaţia mea a fost dintotdeauna aceea de scriitor. Dar trăiesc într-o ţară în care nu poţi supravieţui din scris fără să fii jurnalist.

E şi cazul României.

Exact. În plus, jurnalismul este şi o pasiune pentru mine. Şi sînt cronicar, lucru care-mi permite să am tangenţe şi cu literatura, ca jurnalist. Fac un fel de cronică liberă, nu numai politică, ea poate fi şi literară ori filozofică, personală chiar etc. Asta îmi permite, cum spuneam, să am mereu tangenţe cu literatura. Iar în privinţa acestui roman e ca într-o poveste de dragoste: nu poţi spune că ai dat peste persoana potrivită doar pentru că ai luat-o pe cutare drum, ci mai degrabă pentru că lucrul acesta face parte din viaţa ta, ţine de hazard, de destin, spuneţi-i cum doriţi. Cît despre Camus, aveam impresia că el era perceput mereu la modul limitat, fie ca francez, fie ca algerian, dar nu ca un gînditor (scriitor) care a ches - tionat, practic, secolul al XX-lea. Lumea se interesa de opera lui Camus din perspectiva persoanei lui Camus. Am mai avut, în acelaşi timp, o idee: îmi place, cînd scriu, să mă amuz, mă interesează o anumită latură ludică – pe lîngă cea stilistică – a scrisului. Sînt foarte atent la stil atunci cînd scriu, îmi place foarte mult E.M. Cioran, de pildă, pentru că e un scriitor care m-a iniţiat în tot ceea ce ţine de stilul literar. Cînd am scris această carte, m-am şi amuzat: mi-am spus de ce să nu inversez perspectiva din acest mare roman al secolului al XX-lea, să povestesc din punctul de vedere al victimei. Mi s-a părut interesant.

Seamănă foarte mult cu o perspectivă postcolonială, o perspectivă a arabului, a victimei. Sună foarte „gauchiste“, nu e ceva programatic, nu?
Asta se întîmplă în prima jumătate a romanului. Am împrumutat această perspectivă postcolonială pentru a o putea deconstrui mai bine în partea a doua a cărţii, pentru a spune că ea e depăşită, că a funcţionat într-o anume perioadă, dar că acum nu mai funcţionează. Pentru că personajul meu sfîrşeşte prin a semăna foarte mult cu Meursault, personajul lui Camus, şi nu cu victima – care aici e chiar fratele său, dar pe care îl cunoaşte destul de puţin; îl cunoaşte mai bine pe cel care ucide decît pe cel ucis. Eu sînt, în genere, un liberal, nu sînt de stînga, iar perspectiva postcolonială nu mă interesează deloc. Nu vreau să gîndesc în logica războiului, a raportului la Occident, la omul alb etc; omul alb există, şi eu exist. 

Spiritualitate şi religie

Aţi declarat că aţi reuşit să faceţi cronici mai „libere“ în interiorul unui ziar „conservator“, la care aţi fost redactor-şef pînă în 2003. Cum aţi reuşit?

Libertatea nu se dă, ea se construieşte în ani de zile. La început, am scris, la ziar, cronici în care eram preocupat de calitatea stilului, pentru că cititorilor – fie ei români, brazilieni etc. – le plac textele bine scrise.

Mai ales francezilor, cred – care acordă o mare importanţă limbajului, stilului.

Aşadar, am încercat să-mi găsesc stilul, să apelez la imaginile frumoase, vreme în care îmi construiam, încetul cu încetul, spaţiul de libertate. Avansam pas cu pas: există tabuuri în societatea algeriană, tabuuri politice, religioase, uneori atacam aceste tabuuri, alteori luam un recul, şi pe parcurs mi-am construit o notorietate, o celebritate şi o credibilitate în Algeria. Care îmi permit, în momentul de faţă, să scriu şi să fiu liber.

M-a surprins să citesc o frază ca aceasta pusă în gura protagonistului dvs., Haroun, fratele victimei arabe din Străinul lui Camus, care îi spune imamului care-l vizitează în închisoare că „detestă religiile şi supunerea“ (mi-a adus aminte de romanul lui Houellebecq). Nu e curajos, dificil să construieşti în Algeria un personaj arab care frizează ateismul, care ches - tionează religia, care propune o ambiguitate morală, întocmai ca „străinul” lui Camus?

Ba da. Am fost atacat, am fost ameninţat.

Aţi avut o ameninţare cu fatwa, în Algeria, în urma unei emisiuni de televiziune în Franţa.
Da, dar şi altele, iar ce am spus acolo am spus-o şi înainte, în articolele şi luările mele de poziţie. E periculos, sigur, dar trăim într-o lume plină de riscuri, ştiţi asta la fel de bine ca mine, în calitate de jurnalist, ştiţi cum funcţionează lumea. Sînt mulţi oameni condamnaţi la moarte astăzi, într-un mod sau altul, nu e doar cazul meu, nu-i atît de important, în fond, întreaga civilizaţie umană e condamnată la moarte acum. E periculos, dar trebuie s-o facem.

Sînteţi ameninţat în Algeria acum?

Sîntem cu toţii ameninţaţi. Sînt prudent în viaţa de zi cu zi, sînt vigilent în deplasările mele, am o gardă de corp. E periculos s-o spui, dar eu cred că trebuie să chestionăm, să reflectăm asupra religiosului, e totuşi problema secolului nostru.

Următoarea întrebare priveşte, într-adevăr, problema religiei. Protagonistul cărţii spune că detestă religia.

Nu, el nu vrea, de fapt, decît să-i fie respectată libertatea. Există o diferenţă fundamentală între spiritualitate şi religie, Haroun revendică dreptul la spiritualitate, pentru că religia poate distruge spiritualitatea. El spune: sînt liber să cred sau să nu cred, să-l caut pe Dumnezeu sau să nu-l caut. Nu vrea să fie constrîns de religie, e problema lui dacă crede sau nu crede. De ce trebuie să mă justific, să mă explic în faţa celorlalţi? Nu ei vor muri în locul meu. Religia este, în fond, cea care a permis să se ucidă cel mai mult în numele lui Dumnezeu, ceea ce mi se pare abominabil. Omul este liber, eu vreau, prin tot ceea ce fac, să apăr libertatea.

Care e climatul politic şi religios în Algeria, în această privinţă?

E foarte greu să aperi libertatea în Algeria, şi trebuie să spun că sînt mult mai mulţi oameni care au mai mult curaj decît mine şi care se bat pentru libertatea de a crede sau de a nu crede, oameni care sînt ucişi, care mor pentru asta. Dreptul de a reflecta asupra propriei religii devine un risc chiar şi în Occident acum, aşa cum este în ţările arabe.

Le Quotidien d’Oran este un jurnal citit în Algeria, e în totalitate francofon?

Da, este francofon şi este un cotidian foarte citit, la un moment dat, am ajuns la un tiraj de 200.000 de exemplare. Presa algeriană se poartă bine, există cinci ziare importante – arabe şi franceze –, între care se situează şi Le Quotidien d’Oran, care împreună ajung la 3 milioane de exemplare, ceea ce e enorm.

Presa online în Algeria

Sînteţi editorialist şi la mai multe publicaţii online. Presa pe hîrtie e ameninţată de mediile online şi de presa online în Algeria?

Da, într-adevăr, e o ameninţare puternică, din cel puţin două motive: în primul rînd, accesul online e gratuit, în vreme ce presa pe hîrtie costă, şi în al doilea rînd, libertatea de expresie online este mult mai mare, fiindcă nu depinde atît de mult de publicitate precum ziarele pe hîrtie (pentru care reprezintă o constrîngere). În concluzie, ziarele electronice încep să aibă o înflorire din ce în ce mai puternică în Algeria. Ele publică articole pe care presa scrisă refuză să le publice. Mi s-a întîmplat să le vînd articole pe care ziarele pe hîrtie mi le-au refuzat.

Utilizaţi Facebook – cum vi se pare ca mediu online? La noi s-a dezvoltat o adevărată comunitate culturală online.

Facebookul este o umanitate aparte; da, îl folosesc pentru aceeaşi libertate de expresie pe care o oferă. Toate materialele care-mi sînt refuzate le pun pe Facebook, şi în plus Facebookul le oferă celor care nu au acces la presa algeriană posibilitatea de a-mi citi textele. Am cititori în lumea întreagă, francofoni, multe articole îmi sînt preluate şi traduse în diverse publicaţii din lume (primesc adesea solicitări pentru a autoriza preluarea textelor mele).

O întrebare legată de limba în care scrieţi: aţi ales să scrieţi în limba franceză pentru că, spuneţi dvs., astăzi „limba arabă a căzut în capcana sacrului, ea reflectă ideologiile dominante. Limba arabă este politizată, ideologizată, fetişizată“. Explicaţi-ne puţin acest lucru, în fond, limba franceză, limba în care scrieţi, este limba fostului colonizator.

Da, fostul colonizator, trebuie specificat. De fapt, limba arabă este ea însăşi o limbă colonizatoare, pentru că, în Algeria, se vorbeşte algeriana, unul dintre dialectele arabei (foarte diferite între ele). Araba este, dacă vreţi, precum latina, limba cărţilor sacre, a clerului sau a monarhiei, să spunem. În Algeria oamenii nu vorbesc araba, ei vorbesc algeriana. Şi mai trebuie să spun un lucru: în Algeria, spre deosebire de Egipt – unde există scriitori arabofoni laici, atei –, limba arabă a fost prezentată ca o soluţie politică, identitară, după colonizarea franceză. A fost transformată într-o limbă politică şi religioasă. Elitele care se afirmă nu reuşesc deloc să se exprime în arabă fără să resimtă presiunea politică şi religioasă. Aşadar, romanul se descurcă bine în limba franceză, pentru că nu e o limbă supravegheată, iar literatura are nevoie de libertate. Nu poţi scrie cînd eşti supravegheat de un preot sau de un rege. Dar asta se întîmplă în Algeria; în Liban, de pildă, ei scriu liber în arabă – sînt nuanţe dificil de perceput, cred, pentru cei care nu trăiesc şi nu cunosc lumea arabă.

Romanul dvs. are un motto din Cioran, care sună apocaliptic: „Ora crimei nu sună în acelaşi timp pentru toate popoarele. Astfel se explică permanenţa istoriei“ (Syllogismes de l’amertume, tr. m.). Aveţi această viziune apocaliptică asupra lumii?

Nu, Cioran spune că istoria se explică pentru că există o permanenţă a crimei. Meursault a ucis un arab, după 40 de ani, un arab a ucis un străin în romanul meu, şi aşa mai departe, după caz, unii se succed altora; în felul acesta, istoria continuă. Crima rămîne crimă şi este motorul istoriei.

De ce aţi imaginat această istorie familială – o mamă dominatoare, care-i impune fratelui victimei să ucidă, pentru a-şi lua revanşa?

Nu ştiu, aşa au decurs lucrurile, pur şi simplu. Iniţial, am vrut să scriu povestea arabului ucis, dar pentru că el era deja mort, am recurs la vocea fratelui său (Haroun). Faimoasa frază a lui Camus: „Aujourd’hui, maman est morte. Ou peut-être hier“ a devenit, în romanul meu: „Moi, ma mère est toujours vivante“. E fraza declanşatoare a cărţii mele. Apoi, imaginea mamei a devenit din ce în ce mai puternică, atît de puternică încît ea este cea care, de fapt, înfăptuieşte crima. Fratele victimei este doar un instrument. Nu ştiu de unde a venit această imagine maternă dominatoare, poate ţine de cultura mediteraneeană, poate de cultura algeriană... În orice caz, povestea mi s-a părut mai adevărată aşa. Crima este absurdă în ambele cazuri: unul invocă lumina orbitoare a soarelui, celălalt – imaginea mamei.

O ultimă întrebare: care e situaţia femeilor în Algeria?

Ca peste tot în ţările arabe. Pentru mine există două situaţii: pe de o parte, popoarele alese (les peuples élus), iar pe de alta, popoarele blestemate (les peuples maudits). Popoarele alese sînt cele care au un raport normal cu femeia, în vreme ce popoarele blestemate sînt cele care au un raport bolnav (malade) cu femeia. Un popor care nu are un raport normal cu femeile nu se poate dezvolta: în cazul acesta, înseamnă că iubirea nu există, dorinţa de a trăi nu mai are un sens, nici dorinţa de a crea sau de a iubi. Astăzi, în ţările arabe, există o regresie puternică a mentalităţilor (faţă de anii ’60, de pildă), o lipsă de libertate, o prăbuşire a viziunii filozofice şi culturale şi o prăbuşire a sistemului educaţional, lucru care face ca, pentru moment, să nu existe nici o alternativă culturală la islamism în lumea musulmană, susţinut puternic de Arabia Saudită. (În Algeria, există, de pildă, aproape 1.000 de canale TV finanţate de Arabia Saudită faţă de 30 libere.) Oamenii nu se nasc islamişti, ci devin islamişti – asta e drama. Nu vreau să fiu pesimist, dar cred că o alternativă culturală la islamism nu poate veni, în lumea arabă, mai devreme de o generaţie sau două.

Apărut în Observator cultural nr. 774/ mai 2015

Paris - iunie 2015

Am regăsit Parisul însorit şi strălucitor:

Manifest pentru o teorie situată/estică a traducerii

Cunoscutul poet, eseist şi traducător de filozofie şi literatură franceză Bogdan Ghiu a publicat de curînd o nouă carte – după eseul despre arta contemporană Linia de producţie. Lucrînd cu arta (Editura Tact, 2014) –, o carte, aş spune, inedită prin forma de manifest pe care o îmbracă: e vorba despre Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), apărută, anul acesta, la Editura Cartea Românească. Volumul este unul compozit, alcătuit din texte diverse, un volum-şantier, de eseu, notaţie şi reflecţie în act, în care Bogdan Ghiu adună laolaltă note personale despre traducere (note luate pe parcursul procesului de traducere, note despre traducerea textelor lui Jacques Derrida, Walter Benjamin, dar şi Montaigne sau Defoe), texte scrise cu prilejul a diferite evenimente culturale (zilele francofoniei, diverse dezbateri cu participanţi francezi, legate de traducerea ştiinţelor umaniste franceze, de pildă) sau texte mai generale despre peisajul culturii române postdecembriste – semnalez, la acest capitol, unul dintre cele mai interesante texte, de altfel, intitulat Scurtă autobiografie a culturii române în curs (un pariu performativ), cu cele trei anexe ale sale – asupra căruia voi reveni mai jos.

Cartea lui Bogdan Ghiu, tocmai în virtutea acestui aspect compozit, e una foarte densă şi foarte diversă, extrem de ofertantă la nivelul ideilor care acoperă un spectru cultural mai larg, plecînd de la problematica traducerii în era globalizării şi ajungînd la aspecte particulare ce ţin de probleme ale traducerii, dar şi ale raportării culturale la globalizare în spaţiul românesc (şi est-european). În fond, închizînd bucla, după o lungă perioadă de „uitare” şi de „refulare” (în spaţiul cultural, la nivel individual şi, mai ales, colectiv) a „axiomelor” sale, Bogdan Ghiu îl readuce în actualitate – la modul militant, sub forma textului-manifest – pe George Steiner (cu a sa carte fundamentală, După Babel. Aspecte ale limbii şi traducerii, 1975, tradusă la noi în 1983). În siajul lui Steiner, într-adevăr, „totul trebuie tradus”, respectiv „totul trebuie tradus”. „Totul trebuie tradus” pentru că, aşa cum scria Steiner, citat de Ghiu, orice formă de comunicare presupune traducere, nu numai între mai multe limbi, ci şi în interiorul aceleiaşi limbi: „Traducerea este total implicată în cea mai rudimentară formă de comunicare”. În acelaşi timp, „totul trebuie tradus” pentru că – aşa cum vede  Bogdan Ghiu faptele biblice: „Fără «încîlcirea limbilor» nu ar fi fost, poate, posibilă «împrăştierea popoarelor», adică proiectarea verticalei unităţii a (ne-)limbii pe orizontala traducerii-diseminare (înmulţire prin împrăştiere). Traducerea pare a fi, astfel, ocultată tocmai pentru că reprezintă un act unic, de neînlocuit, în planul secret al lui Dumnezeu (de transpunere, de «traducere» a divinităţii în/ca umanitate). Iată de ce dărîmarea turnului Babel pare mai curînd o accelerare (a populării şi a luării pămîntului în posesie) decît o pedeapsă (s.a.), sau reprezintă cele două feţe (pedeapsă pentru umanitate, accelerare pentru divinitatea însăşi) ale unuia şi aceluiaşi act“. Iar Steiner nota, la vremea lui: „A te mişca între limbi, a traduce chiar în interiorul restricţiilor cunoscute înseamnă a trăi experienţa uimitoarei tendinţe a spiritului uman spre libertate. Dacă am trăi într-o singură «haină lingvistică» sau între foarte puţine limbi, inevitabilitatea morţii organice ne-ar apărea mai sufocantă decît este”. 

 

Bogdan Ghiu crede că tocmai dintr-o asemenea „uitare a traducerii“ a scris acest „manifest“ – „ca o traducere-uitare inconştientă după Steiner a situaţiei După Babel“ (citatele de mai sus sînt din textul final al volumului, Noroc cu Babel! Darul traducerii (După Steiner)). Pe de altă parte, nu e vorba numai de o actualizare-manifest a problematicii traducerii, de o resuscitare a teoriei despre traducere  (traductologiei) „după Steiner“, ci şi de un act politic (iar asta face diferenţa), de rezistenţă – prin traducere, deci prin existenţa diversităţii, a particularului care se cer permanent traduse – la globalizarea uniformă şi la hegemonia capitalului. De altfel, în privinţa integrării postcomuniste a culturii române în spaţiul cultural european şi global, Ghiu pledează pentru păstrarea în acelaşi timp a unui anumit localism, a unor anumite particularităţi care ţin de limbă şi de istorie, dar şi pentru potenţialul globalist, „mondial”, local/particular şi mondial în acelaşi timp, aşadar (literatura e scrisă pentru a fi tradusă, literatura înseamnă traductibilitate, spune eseistul, tocmai pentru că e singulară, pentru că depinde de idiomul în care e scrisă): „În globalizare, în literatura globală, ni se atribuie şi ni se cere o localizare precisă, care tocmai de aceea devine indiferentă (s.a.), simplă poziţionare în «cîmp». Or, tocmai acum ar trebui nu (doar) să stăm cuminţi, la gura sobei-ecran, să ne povestim unii altora în mod localizat, ci să delirăm mondial, să delirăm lumea, mondialul: alter-mondialul” (am citat din Anexa 3. Procesul comunismului în cîmpul global al poveştii). 

Nevoia de traducere înseamnă – în globalizarea tehnologică ce ameninţă să devină uniformă, dominatoare, hegemonică –, nevoie de diversitate, de eterogenitate, de multilingvism, de democraţie (democratizare), în cele din urmă: „Limba e spaţiu de traducere. Democraţia-traducere: a face public, a traduce limbaje şi cunoştinţe experte. Cîtă vreme nu există traducere în comun, în limba comună, nu există democraţie“. Plecînd de la un incident personal (artistul Thomas Hirschhorn îi replică, la ideea interpretării artei din perspectiva traducerii, că gîndeşte în acest mod pentru că „este din România“), Bogdan Ghiu propune o foarte interesantă „teorie situată a traducerii“, o perspectivă de tip „estic“, care ţine cont de situarea geo-politică: „Pornind de aici, ideea de a elabora o teorie situată a traducerii. Traducerea nu este o perspectivă oarecare, ci constituie însăşi ideea de perspectivă. Traducerea, în sens larg, mai exact în sens complet, integral, este o perspectivă de tip «estic». «Estul» propune o perspectivă translaţională asupra lumii. Nici colonizat, nici colonizator: în traducere (s.a.)“ (Totul trebuie tradus. Totul trebuie tradus (linii de lucru)). Impunerea traducerii ca paradigmă reprezintă, pe de altă parte, pentru Ghiu, şi o continuare pozitivă a deconstrucţiei practicate de filozofii poststructuralişti francezi, pe care eseistul îi traduce în mod constant, îi frecventează şi îi cunoaşte în profunzime. Mai mult, Ghiu propune – decomplexat –  continuarea gîndirii occidentale decoloniale din perspectiva „«Estului» intermediar al Europei“: „Gîndirea decolonială contemporană trebuie completată, efectivizată cu o teorie situată  a traducerii (s.a.) pe care doar intermedialitatea destinală a «Estului» o poate propune“. 

Legat tot de problema traducerii – în sens larg –, eseistul atinge şi chestiunea – acută, actuală în continuare, inclusiv la noi – a intelectualului public, văzut de el ca „intelectualul-traducător“, un „nou intelectual“ care mediază, traduce public – pentru publicul larg – discursul expertului, contribuind la diseminarea informaţiei şi a cunoaşterii, la „democratizarea nu doar a consumului, ci şi a producţiei“. Şi mai spune un lucru important Bogdan Ghiu: „Intelectualii nu trebuie să decidă sau să consilieze (întotdeauna) puterea, ci să traducă, să fie operatori ai mediului de constituire a treburilor publice“.

În ce priveşte cultura română ante- şi postdecembristă, Ghiu vorbeşte deschis despre semnificaţia politică (de pasivitate, de supunere istorică şi politică) a închiderii în estetic a culturii române antedecembriste: „Esteticul «pur» e pentru subalterni şi periferici, cărora le este impus «luxul» istoric de a nu fi obligaţi să facă istorie, ci s-o accepte şi, cel mult, s-o consume accelerat, s-o înghită pe nemestecate (ceea ce o face să devină nehrănitoare şi chiar să provoace revulsii)“. Altfel, după ’90, eseistul observă, la noi, trecerea – printr-un salt brutal, aşa cum e deja obişnuită cultura noastră (salt pe care-l făcuse şi în secolul al XIX-lea, de la cultura tradiţional-folclorică, rural-orală, la „modernitatea scrisă“ şi citadină) – de la o cultură de tip logocentric (şi literaturocentric) la una de tip postmodern, dominată de imagine şi de performare (vezi preeminenţa filmului din Noul Val şi a artelor vizuale, cu impact în afara ţării). Bogdan Ghiu mai pune punctul pe i într-o privinţă, anume aceea a exportului discursului despre comunism de după 1990: el constată că discursul care a prins în Occident nu este reprezentat de „procesul moral românesc al comunismului“ („o încercare (...) de autohtonizare a unui model central-european de disidenţă morală“, încercare tîrzie, de altfel), ci de discursul ficţional, al artei şi literaturii, de discursul romanului. Fiindcă literatura reprezintă „ceremonializarea“ trecutului, ea efectuează doliul, „este ca un mormînt“: „Îngroapă trecutul, ajutîndu-ne să ne despărţim de el, ca să putem să trăim, şi totodată îl marchează (s.a.), pentru ca acesta să nu poată fi uitat şi să devină, tocmai, creator, util, adică generator de memorie. Transformă istoria în semn, adică în stoc manipulabil, utilizabil, de trăit“ (Anexa 3. Procesul comunismului în cîmpul global al poveştii). 

Cum spuneam, textele adunate în această carte-şantier de lucru sînt incitante şi ofertante ca posibile piste pentru dezbaterile teoretice. Ipotezele propuse, diseminate în texte, sînt mult mai multe decît am putut cuprinde aici: printre ele, problema – foarte importantă – a situaţiei traducătorului în România (ignorat ca mediator esenţial, plătit foarte prost), dar şi în lume. Aş vrea să mai adaug, la final, faptul că Bogdan Ghiu scrie şi vorbeşte, mereu, fără excepţie, ca un intelectual (public) relaxat, situat în afara sistemului instituţional, cum singur o spune (o opţiune proprie, şi conştientă, de altfel, de a evita sistemul universitar), un intelectual român care se mişcă uşor în spaţii culturale diverse (occidental şi estic deopotrivă), care întreţine un comerţ de facto cu Franţa şi cu francezii. Un intelectual, în fine, care a reuşit să-şi cîştige şi să-şi păstreze marja sa de libertate în sistem, o marjă foucauldiană, în fond – o libertate a spiritului invocată, de altfel, şi de George Steiner, în citatul de mai sus, preluat de eseist în textul său. 

Bogdan Ghiu, Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 240 p.

Apărut în Observator cultural nr. 771/ mai 2015