„O poveste despre destin şi amor lumesc sau ceresc”

Filip Florian (n. 1968), unul dintre cei mai cunoscuţi autori români contemporani, a debutat în 2005 cu romanul Degete mici, pentru care a primit Premiul pentru debut al revistei România literară şi Premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun debut în proză. Împreună cu fratele său, Matei Florian, a publicat în 2006 romanul Băiuţeii; în 2008 a publicat Zilele regelui, iar în 2012 a revenit cu un al patrulea roman, Toate bufniţele.

Mă opresc aici asupra romanului de debut, Degete mici – o carte matură, care anunţă deja în totalitate profilul stilistic şi chiar tematic al scriitorului. Filip Florian este – aşa cum s-a observat adesea – un scriitor estetizant, care topeşte de regulă tema tratată în pasta limbajului, în substanţa lingvistică: frazarea lungă, domoală, ocolitoare – asociind imagini şi tonalităţi diverse – tinde să de-dramatizeze tema, să domesticească şi să facă suportabile sensurile grave ale istoriei, respectiv existenţei personale. Căci temele abordate sunt, de regulă, legate de memoria şi existenţa individuală, puse în raport cu istoria generală, al cărei curs e văzut când la modul fatalist (cum se întâmplă aici), când mai relativist, lăsând loc şi arbitrarului ori accidentului (aşa cum sună o consideraţie în Toate bufniţele, de pildă). Important e faptul că, prin reflecţiile sale asupra cursului individual, integrat în istoria la scară generală – incluzând aici lunga perioada comunistă a trecutului nostru recent – Filip Florian se situează într-o direcţie specifică a prozei româneşti de astăzi, aceea interesată de recuperarea trecutului, de reevaluarea lui şi de poziţionarea în raport cu acest trecut. Această direcţie s-ar opune, aşa-zicând prozei de tip minimalist, mizerabilist, care se cantonează în prezent şi în cotidianul cel mai mărunt, mai banal, mai monoton.

În Degete mici, atunci când ni se povesteşte trecutul Eugeniei Embury, prietena lui tanti Paulina, gazda protagonistului (Petruş, arheologul) şi bunica lui Jojo (viitoarea iubită a arheologului), istoria e văzută la modul fatalist, „prestabilit”, necruţătoare cu destinele mărunte ale indivizilor (imagine de înţeles, dat fiind că face trimitere în mod expres la cel de-Al Doilea Război Mondial): „Şi aici intervenise istoria, cu orarul ei perfect prestabilit, cu făgaşurile bine trasate pentru fiecare. Iubirea celor doi (Eugenia şi tânărul lord englez, Neil Embury, n.m.), lung timp sursă inegalabilă de conversaţii mondene, de rumoare colectivă şi de pizmă feminină, s-a transformat într-o particulă derizorie, prinsă, alături de alte câteva milioane de particule, de o mişcare haotică. Nu era vorba de mişcarea browniană . Ci de război”.

Aceasta e doar una dintre poveştile încapsulate în Degete mici: firul central ar fi cel legat de descoperirea întâmplătoare (de către un copil care căuta râme) – într-un mic orăşel de munte – a unei gropi comune, pline de oseminte, şi convocarea autorităţilor, ca şi a specialiştilor arheologi pentru datarea şi clasarea osemintelor cu pricina. Conflictul se naşte chiar în jurul acestui eveniment: pe de o parte, arheologii spun că e vorba de oseminte vechi de două secole, aparţinând unor oameni morţi de ciumă, iar pe de alta, oficialităţile – în frunte cu şeful poliţiei sau colonelul-magistrat – vor neapărat (spre propria lor glorie) ca groapa comună să fie dovada crimelor comise în trecut de comunişti. Iată, de pildă, credinţa – sinceră, în cazul lui – a unui personaj, Titu Maeriu, inginer pensionar, fost deţinut politic, sosit şi el la faţa locului: „Sosise în micul oraş de munte ca reprezentant oficial al foştilor deţinuţi politici, ca un semn că supravieţuitorii închisorilor îi venerează pe cei morţi şi, mai ales, pentru a arăta uriaşa neîncredere a asociaţiei într-o anchetă condusă de procurori şcoliţi de vechii torţionari. Nu se îndoia că multe dintre coastele şi vertebrele acelea, dintre tibii, femururi şi peronee, patru, şapte, cincisprezece clavicule, cine ştie câte rotule, un cubitus aici, un radius şi un humerus dincolo, un stern la suprafaţa grămezii, un sacrum mai la fund, oase şi osişoare, puzderie, galben-cenuşii, ca de ceară şi ca de mucegai, impersonale, şi craniile, craniile în primul rând, aparţinuseră cândva, la jumătatea secolului, unor tineri nesupuşi ca atâţia alţii, unii care nu mai aflaseră gustul greţos al domesticirii, al blazării, chiar al trădării”. Prin asemenea personaje – Titu Maeriu, dar şi Dumitru M., „cel mai bătrân om din oraş”, căruia arheologul îi descoperă trista poveste (închis de comunişti, despărţit de soţia care luase drumul credinţei, întors să locuiască în mansarda casei naţionalizate) –, Filip Florian introduce tema trecutului comunist, a persecuţiilor, crimelor, atrocităţilor care bântuie mentalul colectiv după ’90, cu ideea subsecventă a reminiscenţelor acestui trecut (sub forma securiştilor sau a „vechilor torţionari”, cum spune Titu Maeriu).

Şi, cu toate acestea, personajul a cărui poveste se desfăşoară pe cele mai multe pagini e altul: el poartă, succesiv, mai multe nume, rămânând, în fond, cel mai misterios personaj al cărţii: călugărul Onufrie, care-şi ascunde cu grijă ciudăţenia (un moţ negru-vineţiu, ca de raţă, în vârful capului, retezat la şase ore). Născut „din flori” şi abandonat la naştere, el are o viaţă spectaculoasă, aş spune chiar picarescă, dacă nu ar fi dublată în permanenţă de vocaţia lui mistică: arestat şi închis în vremea comunismului, el reuşeşte să evadeze graţiei primei viziuni în care i se arată Maica Domnului. Urmează ani lungi – ani fabuloşi – de pustnicie în munţi, în care rescrie Biblia din aducere-aminte pe scoarţă de molid şi spovedeşte indirect, printr-un schimb de scrisori, un necunoscut (un rezistent anticomunist retras în munţi?). Cea de-a doua viziune a Maicii Domnului marchează vindecarea lui miraculoasă după un atac cerebral, iar cea de-a treia, şi ultima, pe care o aşteptase ani la rând (crestaţi cu foarfeca pe degetul arătător) îl determină să ridice o mănăstire Preacuratei, în poiana de la Piatra Roşie. Venit să sfinţească osemintele gropii comune, lui Onufrie – ajuns,  în postdecembrism, personaj de articole de ziar – i se duce vestea pentru miracolele săvârşite şi începe să fie asaltat de mulţime la mănăstirea de la Piatra Roşie.

Iată cum iraţionalul, religiosul, miraculosul iau locul planului istoric (fie el la scară individuală sau la scară generală), tot aşa cum cele dintâi sunt, la rândul lor, pândite de riscul căderii în derizoriul publicitarului şi comercialului, care domină capitalismul precar, incipient, de după ’90.

Degete mici e un roman aluvionar, alcătuit dintr-o serie de poveşti încapsulate, diseminate, descentralizate, de fapt, aducând în permanenţă perspective marginale, multiple – prin introducerea a diverse personaje episodice: între acestea se numără şi grupul tinerilor arheologi argentinieni (veniţi dintr-o ţară cu acelaşi gen de trecut politic, regimurile militar-dictatoriale, şi la fel de „microbişti” ca românii) chemaţi să aducă o perspectivă neutră în investigaţia asupra osemintelor (ei declară că e vorba de oseminte vechi de două secole, ale celor morţi de ciumă). Sintagma din titlu – care mai ascunde încă o poveste anecdotică, pe care vă las să o descoperiţi – poate fi citită şi ca un fel de metaforă definitorie pentru cartea în sine: un roman alcătuit din poveşti mărunţite, poveşti lucrate ingenios (al căror risc este, cum spuneam, excesiva estetizare).

Finalul este unul misterios, deschis: cineva se furişează într-o noapte în groapa de oseminte şi lasă acolo semne ale execuţilor comuniste (oase perforate şi gloanţe), în vreme ce Onufrie îl primeşte la spovedanie, după ani mulţi de absenţă, pe necunoscutul din munţi: „Dimineaţa au descoperit primele gloanţe vechi şi ruginite, fragmente de os care purtau semnul gloanţelor acelora, chiar un craniu la care glonţul perforase fruntea şi se înfipsese în calotă. Tot dimineaţa, Onufrie avea să asculte spovedania unui om pe care nu-l mai văzuse şi nu-l mai auzise, dar pe care-l mai spovedise demult prin mijlocirea unor scrisori”. Probabil că nici nu se putea sfârşi altfel o poveste „despre vină şi greşeală, despre umbrele înşelătoare ale trecutului (personal şi istoric) – o poveste despre destin şi amor lumesc sau ceresc” (Simona Sora, pe coperta a patra).

Filip Florian, Degete mici, prefaţă de Simona Sora, Editura Polirom, Iaşi, 2005, 240 p.

Apărut pe Bookaholic