.
.

miercuri, 20 iunie 2012

O "lege morală" a plăcerii fizice...

Traducerea din Sagan e gata şi urmează să fie publicată. En attendant, un fragment puternic, în tradiţia marilor libertini şi a "moralei" lor senzuale...


Era puţin deconcertat şi puţin dezamăgit. Plecase resemnat, nu la gândul că Béatrice l-ar putea înşela – căci nu putea nici măcar să se gândească la aşa ceva fără să nu-i vină să-şi pună capăt zilelor –, dar împăcat cu ideea că ea va profita de absenţa lui, după toate lunile acelea în care fuseseră numai ei doi, ca să-şi verifice farmecul în prezenţa altor bărbaţi. În ce-l privea pe Nicolas, dat fiind că el avusese deja de-a face cu farmecul lui Béatrice şi îi supravieţuise, era, pentru el, în mod logic, imun la aşa ceva. În imaginaţia lui, cei de care trebuia să se teamă erau aceia de felul lui Gino, figurile noi. Uitase cât de lipsită de farmec, în comparaţie cu Béatrice, i se păruse, la New York, fata aceea drăguţă şi necunoscută. Fireşte, timp de cinci ani, suferise uneori ca un martir în patul lui solitar, aducându-şi aminte de unele gesturi ale lui Béatrice, dar nu se gândise niciodată că amintirile acelea atât de violente, de vii ar putea să fie şi cele mai durabile, şi nici că persistenţa lor obligă, câteodată, la fidelitate inimile cele mai distrate.
Prea puţin obişnuită să laude virtutea, Tony începea ea însăşi să se plictisească şi-şi recăpăta, încetul cu încetul, cruzimea ei obişnuită.
-          În cele din urmă, a pufnit ea în râs, frumosul Nicolas, acest seducător, începe să obosească... La douăzeci de ani nu-i scăpa, poate, nici un aşternut, dar acum, când se strecoară într-unul, o face ca să doarmă.
-          Chiar crezi asta?
Béatrice rostise întrebarea cu o voce egală, liniştită, genul acela de voce care anunţă furtuna. De fapt, nu ştia nici ea prea bine de ce pronunţase fraza aceea. Tot ceea ce ştia era că lucrul ăsta n-avea nici o legătură cu dragostea ei pentru Édouard, cu gelozia ori dispreţul acestuia, la fel de inevitabile cum erau şi clevetelile lui Tony. N-avea legătură nici cu ea însăşi ori cu istoria sa personală. Era vorba de cu totul altceva: de faptul că, săptămâna trecută, se culcase cu un bărbat care se numea Nicolas şi că asta îi provocase multă plăcere, iar un asemenea lucru nu putea fi renegat. Şi dacă, în ochii ei, îndatoririle unei femei se opreau, în fond, aici, ea asculta, de data aceasta, de o lege morală, bizară pentru mulţi, dar, în ce-o privea, fundamentală: legea recunoştinţei. (Lege a cărei existenţă o mai observau încă, din fericire, câţiva – rari, dar inflexibili – cetăţeni de ambele sexe.) Căci, într-adevăr, era insuportabil ca cineva să evoce, în faţa ei – ca şi când ar fi fost vorba despre un eunuc sau o marionetă – trupul bine făcut, mâinile blânde, gura pricepută a acestui bărbat ce se dedicase propriei lui plăceri aşa cum ea se dedicase plăcerii sale. Chiar dacă, multă vreme, avusese o idee ridicolă despre iubirea sentimentală, lucrul acesta nu era valabil şi pentru iubirea fizică. I se păruse întotdeauna că exista o datorie de onoare între un bărbat şi o femeie, dacă acea datorie era dobândită în pat. Iar faptul că, cel mai adesea, datoriile acestea se traduceau pentru ea în lacrimi, ţipete şi reglări de conturi însângerate, nu avea nici o importanţă. În schimb, ar fi fost dezonorant dacă renega totul, toate acele clipe minunate petrecute cu buzele lipite de ale celuilalt, toate acele întrebări imperioase şi răspunsuri evidente, toate acele necesităţi absolute şi acea nevoie pe care unul o avusese de celălalt. Chiar dacă, în prezent, nu mai simţea nevoia acelei priviri, a acelor buze sau a acelui corp, şi chiar dacă faptul de a le onora în memoria ei, de a refuza să le renege ori să le disimuleze, însemna, pentru ea, să ducă la infirmitatea cea mai crudă cu putinţă – adică la pierderea unui alt corp, a altor buze şi a altei priviri.
Sentimentul acesta prea nobil îi era, totodată, prea puţin cunoscut ca să nu încerce deîndată să-l minimalizeze. Nu era vorba de onoare, la urma urmei, ci de exactitate. Cu ce drept aceste două palide personaje îl acuzau pe Nicolas de neputinţă, de candoare ori de fidelitate, din moment ce ştiau dintotdeauna că e un seducător, un libertin şi un om fără scrupule? Începea să se enerveze – şi din pricina acestui amant distrat şi intelectual, pe care nu-l putea înţelege, dar şi din pricina acestui impresar avid care se apuca să spună prostii. Cu ce drept se îndoiau ei de virilitatea şi de senzualitatea lui Nicolas, ca şi de propria ei perversitate? Cum ar fi putut ei să ştie că, în viaţa aceea făcută din decoruri de carton, din trucaje şi simulacre, acestea erau, adesea, singurele strigăte adevărate şi singurele cadouri reale pe care actorii le puteau avea – când erau înzestraţi cu o anumită doză de senzualitate, fireşte. Dar ei nu erau actori, nu aveau, aşadar, acelaşi sânge ca şi ea.
Tony, stupefiată, continua să spună:
-          Ce anume? Ce să cred? Ce vrei să spui? Eu, una, nu cred nimic...
-          Ba da, i-a răspuns Béatrice răbdătoare. Tocmai ai spus-o: crezi că eu şi Nicolas am ieşit împreună în aceste cincisprezece zile, că am schimbat între noi amintiri frumoase şi că m-a condus în fiecare seară până în faţa porţii, nu-i aşa?
-          Ba da, a zis Tony, deconcertată, refuzând să creadă că mai putea urma şi altceva, şi atunci?
-          Păi e adevărat, a spus Béatrice. Numai că Nicolas a şi deschis poarta, în fiecare seară, a intrat cu mine în casă şi ne-am culcat împreună.
A urmat o secundă de tăcere, în care toată lumea – adică Tony şi Édouard – a rugat pe Dumnezeu, Cerul, pe Béatrice, tunetul sau vreun defect de auz ca ceea ce auziseră să nu fie adevărat. Sau mai precis, în cazul lui Tony, ca fraza aceea să nu fi fost pronunţată: ea ştia în ce măsură anumite trădări – care par fade când sunt ţinute secrete – devin teribil de vii în clipa când sunt mărturisite. Se uita la Édouard: nemişcat, încremenit, el întorcea spre Béatrice un chip ce exprima stupoarea, dar care părea cumva amuzat, exasperând-o pe cea din urmă. Părea să creadă că era una din farsele ei obişnuite, ba chiar că mersese puţin cam departe. Nu suferea încă, era limpede că nu înţelesese. Şi femeia care s-a ridicat atunci în interiorul ei, femeia intratabilă şi crudă care cerea să fie spus adevărul, tot adevărul şi nimic altceva, femeia de care Béatrice nu se apropiase niciodată, pe care n-o întâlnise în toată viaţa ei, şi pe care cu atât mai puţin o stima, femeia aceea care nu era, realmente, din rasa ei, a luat cuvântul. Béatrice „s-a auzit vorbind” (şi expresia aceasta atât de uzată era, în cazul ăsta, exactă), şi-a auzit propria voce spunând:
      -    Era în ziua în care ai plecat, Édouard. Eu eram tristă. Am luat masa împreună la braseria Lipp şi Nicolas m-a condus acasă. Cum Cathy nu era aici – era în vacanţă, după cum ştii –, m-a ajutat să aprind lămpile.
Şi fiindcă Béatrice i se adresa lui, numai lui, şi fiindcă recăpătase vocea aceea îndepărtată, definitivă şi aproape mondenă, pe care n-o mai avusese de atâta vreme, Édouard, recunoscând acea voce, a înţeles, în sfârşit, ceea ce spunea şi a crezut-o. Şi imediat apoi a revăzut strada lor şi şi-a adus aminte cum era vremea în ziua în care a plecat, i-a trecut prin faţa ochilor braseria atât de familiară, luminoasă şi plină de lume. Şi într-un racursi fulgerător, l-a văzut pe Nicolas, frumosul Nicolas, gol şi lungit peste un alt corp gol, dispus la orice, pe care-l cunoştea atât de bine. A fost o imagine atât de clară încât, cuprins de panică şi vrând să găsească o scăpare, a strâns mâna lui Béatrice în mâna sa, uitând că ea era ea, şi el era el.
-          Cred că glumeşti, spunea de undeva de departe vocea plângăreaţă şi nazală a lui Tony, şi e o glumă de prost gust, să ştii...
Dar Béatrice stătea nemişcată – o imagine în alb şi negru –, camera era şi ea neclintită, şi Édouard, după ce se ridicase pe jumătate de pe scaun, se aşezase la loc şi se îndoise de mijloc foarte încet, ca şi când ar fi vrut să execute o complicată mişcare de yoga. Pentru prima dată, Tony d’Albret s-a simţit în plus – oricum, nu la locul ei. S-a ridicat în picioare, şi-a adunat lucrurile din geantă – care, fără ca ea să bage de seamă, se răsturnase pe covor –, şi s-a dezmeticit, roşie la faţă, cu părul în dezordine şi ruşinată – Dumnezeu ştie de ce. Înainte să iasă fără zgomot, cu spatele, i-a aruncat o privire tăioasă şi reprobatoare, sau pe care o credea astfel, lui Béatrice, care n-a observat-o: ea fixa cu privirea linia curbă a spatelui, omoplatul, ceafa şi părul atât de mătăsos al acestui bărbat pe care durerea îl frângea în două, o durere cu bună ştiinţă provocată de ea, îşi asculta inima bătând, se mira de încetineala cu care bate, şi simţea brusc, îngrozitor de puternic şi pentru totodeauna – credea ea – dorinţa de a fi singură.

Un comentariu :