.
.

miercuri, 29 februarie 2012

O poezie de fineţe

Volumul de poeme Rezervaţia (Casa de pariuri literare, 2011) al Cristinei Ispas este – aşa cum spuneam şi cu prilejul bilanţului literar de început de an – unul dintre cele mai bune volume de poezie ale anului care s-a încheiat de curînd. Debutată în 2007 cu fetiţa. mixaj pe vinil (poezie, Editura Vinea), Cristina Ispas (n. 1979) –care e şi un foarte bun critic de poezie – a publicat în 2011 un al doilea volum de poezie – această rezervaţie, o carte consistentă, îndelung lucrată, atent construită din patru cicluri de poeme, „oameni de weekend“, „maşinile dezirante“, „sindromul clerambeault“ şi „filme stricate“.

Privită în ansamblu – cu precădere secţiunea iniţială, „oameni de weekend“, cea mai amplă a volumului şi care dă cumva tonul cărţii –, poezia Cristinei Ispas este una a cotidianului, a notaţiei nude, marcate de frazarea lungă, voit banală à la Mircea Ivănescu, în care narativul şi descriptivul sînt dominante, substituie vocea confesivă a eului poetic. Cu toate acestea, trebuie aduse cîteva „amendamente“ la cele de mai sus. Întîi de toate, că e vorba de o poezie de mare rafinament, atît al detaliului cuprins într-un vers sau altul, cît şi al arhitecturii poemului în ansamblu, şi că narativ-descriptivul în relief contrastează puternic cu ceea ce nu e spus, şi care poate fi numit cum doriţi: blancul, absenţa, discreţia, interstiţiile poemului. Acolo se joacă drama textului. Un spleen (cum scrie nimerit Bogdan-Alexandru Stănescu, în prefaţa cărţii) aflat la limita depresiei, întreţinut de derizoriul cotidian şi de gesturile lui, minimale şi repetitive, e însă permanent ţinut sub control, în registrul expresiei calme, echilibrate, exterioare: „scîndura se balansează, dar nu se întîmplă nimic,/ cana nu se varsă/ adun fusta largă sub mine şi mă fac ghem sub şopron/ cînd mi se pare că aud pisica pe acoperiş/ am deja cafeaua într-o mînă/ şi-n cealaltă ţigara/ a început să plouă din senin, chiar după ce ai plecat tu/ mult timp daisy nu s-a dezlipit de lîngă poartă/ acum însă o văd venind, printre rondurile de flori,/ învelită-n aburi// urmărim o vreme picăturile care aţîţă pămîntul încins/ mai sus caisele din grădina vecinei, care freamătă de lumină/ şi mai sus, la norii negri care se învălmăşesc spre oraş./ rămîn din nou singură“ (weekend la corabia).

În al doilea rînd e de spus că, aşa cum tendinţa poemului este mereu aceea de a se îndrepta către exterior, de a observa, descrie şi narativiza cotidianul, în acelaşi fel, acel „eu poetic“ care se exprimă caută să fugă de sine, să se piardă, să evite singurătatea, să se disemineze, dar şi să se identifice cu un grup, grupul de prieteni sau „grupul de suport“. Termenul e important şi apare ca atare în titlul primului poem al volumului (grupul de suport), un poem care capătă deja o semnificaţie de ansamblu – anticipatoare? – prin situarea lui în afara celor patru secţiuni (şi situat sub semnul unui citat din Rilke). Citez ultima lui parte: „grupul iese în faţa clădirii îşi aprinde ţigările/ vorbeşte la telefon/ cerul e acoperit de puncte negre// în curînd ţigările se sting sub pantofi/ în mîini apar sticle de apă covrigi/ brichete care ajung în alte mîini// un rîs iese frînt dintr-un trup/ apoi din altul// de umeri sînt poate atîrnate genţi/ la gît sînt poate înfăşurate fulare// de la un timp cîţi­va continuă să urmărească punctele negre/ care se deplasează încet spre stînga/ cîţiva încep deja să uite/ cîţiva înnebunesc// emoţia pur şi simplu emoţia n-a fost niciodată/ un bun detectiv“.

Iată cum biografismul cotidianist douămiist – axat pe poezia la persoana I – se sparge aici, grupul de personaje se adună, dar se şi fărîmiţează, narativizarea şi descripţia urmează linii de fugă. În prefaţă („Viitorul luminos“), Bogdan-Alexandru Stănescu remarcă cu justeţe această depăşire a douămiismului prin mutarea accentului de pe „evenimentul existenţial“ sau „trăire“ pe text. Construcţia, frazarea, perspectiva devin mai importante decît biografismul, tocmai pentru că eul poetic care se exprimă în aceste texte – depresiv în surdină – tinde să se dezintegreze, să fugă de el însuşi, să se asocieze acelui „grup“ de prieteni, dar mai ales – cu discreţie – să se sprijine pe prezenţa acelui „tu“, evocat deseori în final de poem, numit alteori „Dani“ sau, altfel spus, autoironic, „relaţia de lungă durată“. E o prezenţă din umbră care punctează aproape fiecare final de poem, care asigură un echilibru textelor şi vocii poetice ce se exprimă de-a lungul lor: „înfăşurat în pătură pînă la gît, dani se uită la un film de război (s.a.)“ (vişine), sau: „dani apare şi el bronzat obosit cu un deget pansat“ (competiţie), sau: „eu îmi sun relaţia de lungă durată/ în timp ce vorbesc întruna ameţită de alcool/ dani mă conduce ferm de mînă printr-un labirint de scurtături/ printre blocuri// pe cer clipocesc milioane de stele“ (furtună amicală).

Weekend cu prieteni, de pildă, e un text perfect ilustrativ – de mare fineţe a notaţiei – pentru genul acesta de cotidianism, descris aşa cum îi apare ochiului – ca în cinema, cu cadre lungi şi cadre de aproape –, dar în acelaşi timp ţinut la distanţă, cumva exterior, marcînd cu calm, fără disperare, un hiatus, o lipsă a sensului sau poate doar monotonia trecerii timpului: „mai departe cîmpia/ moale şi fierbinte// mai aproape obiecte mişcate/ dincolo de gard// în curte, după somn,/ noi metri cubi de ciment// indiferente, pe pervazul înalt,/ vrăbiile// pînă să mă dezmeticesc, grupul parchează/ şi vine deja pe poartă// la masă veşti mai noi sau mai vechi/ priviri dezorientate/ grupul iese în oraş/ crengi legate în grabă cad din salcie/ şi se risipesc peste farfurii/ în grădină vine seara// singură, aplecată dea­supra dezastrului/ capul pe jumătate plin pe jumătate mort/ imaginile se accelerează/ o pisică speriată de ceva/ sare – cu capul înainte –/ prin geamul care se face ţăndări/ sau poate asta a fost numai imaginaţia mea/ geamul se face totuşi ţăndări// în noapte, cineva aduce de la maşină/ un teanc de haine, cu o lanternă aprinsă deasupra/ intră în casă, fără nici un zgomot/ cînd mă trezesc/ petalele florii de măr/ au căzut peste cimentul de ieri/ mă sprijin mai bine de tăblia patului/ printre pomi se văd urme, în zigzag// dani se enervează în bucătărie pe aprinzătorul de aragaz/ şi iese să cumpere chibrituri“.

Poate că „rezervaţia“ la care face trimitere titlul cărţii este chiar acest refugiu mental şi textual în grupul de prieteni şi alături de „dani“, ca şi această restrîngere a existenţei la gesturile cotidiene, repetitive, dedramatizate. „Rezervaţia“ implică, poate, şi refuzul de a gîndi în perspectivă, de a imagina un viitor (Bogdan-Alexandru Stănescu vorbeşte, în prefaţă, despre lipsa „viitorului luminos“ şi despre scenariile apocaliptice ale poemelor, deşi cred că e, totuşi, exagerat), de a se retrage, pe cît posibil, într-un soi de cocon al scenelor domestice, iar în secţiunile următoare, de a se retrage în muzica din căşti, în filme şi în realitatea virtuală (anexele şi dependenţele omului postmodern). Accentele acute, pe fondul depresiv surdinizat – introducînd în ecuaţie morala şi societatea, ca şi lipsa de viitor amintită mai sus –, se fac simţite, din cînd în cînd, în cîte o strofă: „mă voi gîndi la mine/ la vîrsta cînd trebuie să iubeşti dezechilibrat/ cînd trebuie să părăseşti definitiv locul/ în care morala s-a obişnuit să trăiască comod/ să-şi tragă singură căluşul la gură/ ori de cîte ori îi alunecă/ ori de cîte ori nu sînt atentă“ sau într-un poem cu titlu cu ecouri din Artaud (sinucişii societăţii), revenind apoi către sine, un sine bîntuit de vid, de dispersare şi consolat doar de iubirea pentru „tine“, de siguranţa celui de alături: „peste încă zece ani o să par cu zece secole mai goală// îmi repet asta în gînd în faţa porţii/ în timp ce îl aştept să vizităm faleze// [...] pentru că teiubesccelmaimult, îmi repet singură în faţa porţii/ în timp ce simt cum te apropii în sfîrşit în spatele meu,/ pentru că teiubesccelmaimult// şiapoidispar“ (peste încă zece ani).

Celelalte trei secţiuni – deşi mai mici – marchează o schimbare evidentă de tonalitate, de frazare şi chiar de poziţionare a eului poetic, anunţînd o schimbare de direcţie poetică pentru cărţile care vor urma. Poeziile pierd din melancolie, sînt mult mai directe, mai revoltate social, eul depresiv e lăsat cumva în urmă, la fel şi frazarea aceea cotidianistă, în registrul limbii comune, ce se transformă adesea în metaforă, mai concentrată şi mai pregnantă: „maniacii traversează dimineaţa podul intră în clădiri/ depresivii ies seara din clădiri traversează podul/ dar asta nu ne împiedică să fim oameni/ să lipim o conversaţie măcar în drum spre staţie/ la sfîrşitul programului/ despre viaţa care e aşa şi pe dincolo (s.a.)// mă aplec să mîngîi un cîine care vine pe alee/ conversaţia se reia/ viaţa e aşa şi pe dincolo (s.a.)/ alţi cîini vin pe alte alei, indiferenţi“ (terorismul consensului).

Revolta se îndreaptă – aşa cum s-a observat – şi către „protezele“ electronice ale omului la început de secol XXI, omul conectat la laptop – omul consumator de film şi de realitate virtuală –, omul consumator de muzică, cu căştile în urechi, şi toate astea servite pe post de realitate cotidiană – pe principiu că „each little person is a little cyborg“ (citat din poeta Ofelia Hunt, pe post de motto pentru ultima secţiune a volumului). E interesant că perspectiva „grupului“, ca şi senzaţia de vid, de derizoriu, de absenţă a sensului trec, fără rest, şi în noile secţiuni. Tonalitatea rezervaţiei e dată însă de prima secţiune, cea mai amplă (oameni de weekend) – o formulă poetică stăpînită perfect, rafinată, ivănesciană (ce se regăseşte şi la un alt tînăr poet, Mihai Duţescu). E şi secţiunea pe care o prefer (deşi unul dintre cele mai frumoase poeme – un poem de dragoste – este this is love that I’m feeling/ even in the summer, even in the spring, din secţiunea „sindromul clerambeault“), la drept vorbind, deşi, pe de altă parte, e drept că e vorba de o formulă poetică suficient de închisă pentru a cere ca, odată consumată, să fie lăsată în urmă. 


Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu